De multă vreme, de dinainte de „plăcuțele suedeze” și admirația cultă a dlui Liiceanu pentru acea mizerie, societatea românească e împărțită în două mari tabere. Sigur, mai sunt și tabere mai mici, dar cele două tabere mari contează.
Continue Reading
Există o secvență în filmul Rocky în care eroul nostru, boxer ratat, îi spune unei fete din cartier să nu mai fumeze. Adolescenta îi spune că nu îl privește pe el, pe Rocky, ce face ea cu viața ei. Și pune, revoltată, o întrebare: cine ești tu, Rocky Balboa, să îmi spui ce să fac? Iar Rocky pleacă spre casă jucându-se cu mingea de tenis și repetând întrebarea fetei. Spunându-și: chiar așa, cine ești tu să judeci? Continue Reading
Strategia Națională de Apărare a căpătat contur. Pentru prima dată, la realizarea acestui document au contribuit și persoane sau instituții care nu au atribuții în domeniu. Poate unii consideră că așa se lucrează, asta înseamnă transparență instituțională. Dar acest „exercițiu” poate fi citit și invers. Adică, avem un stat slab („disfuncțional” – după cum l-a definit chiar președintele), incapabil să producă o strategie de apărare.
Continue Reading
Poliția gândirii nu are vacanță! Ni se spune clar că Radu Gyr nu e bun, a fost legionar. Nici Mircea Vulcănescu nu e bun. Și tot așa, mai sunt și alte nume care ar trebui interzise, după cum cred și își doresc unii apărători ai conștiințelor moderne.
Continue Reading
La începutul anilor nouăzeci, după episodul Târgu-Mureș și după mineriade, în drumul spre Petroșani, am ocolit puțin și am oprit o jumătate de zi la Mănăstirea Dintr-un Lemn din Frâncești, Vâlcea. Eram doi reporteri de la România liberă, iar pentru că ideea de a scrie din Valea Jiului după Mineriada din 13-15 iunie, care făcuse ravagii în București, era a redactorului-șef de atunci, Mihai Creangă, el era cel care conducea echipa. Am scris mai demult povestea acelui reportaj.
Era iarnă atunci, zăpada albise curtea mănăstirii, respirațiile noastre împleteau aburi. „Vezi, Tudore, la noi Dumnezeu șade blând pe prispă, ca un țăran bătrân”, mi-a spus Mihai Creangă. Ne-am înfiorat cu toții. Aerul înțepenise, smerit…
După vreo cincisprezece ani, am ajuns lângă Cernăuți, într-un sat de români unde slujba se ținea într-o baracă de lemn. Alături, în construcție, o biserică de piatră. Un cor de bărbați, așezați în cerc, tineri și bătrâni, cu preotul printre ei, cânta un cântec vechi despre moartea lui Ștefan cel Mare și Sfânt. “Eu vă las în grija mare / A lui Dumnezeu cel Sfânt, / Să stați strajă la hotare, / Să păziți acest pământ”. Așa cântau bărbații aceia, iar ochii le erau înecați în lacrimi.
În aceeași perioadă, la Chișinău se căutau soluții pentru ieșirea de sub stăpânirea Patriarhiei Ruse. Peste tot, românii se rugau în limba română.
Unii comentatori acuză Biserica de implicare prea mare în societate. Alții arată cu degetul preoți care nu le plac sau, poate, greșesc. Alții condamnă vehement ora de religie sau înălțarea Catedralei Mântuirii Neamului. De curând, o doamnă a scris într-un ziar despre Catedrala Mântuirii Neamului și despre faptul că turla va fi mai înaltă decât Casa Poporului și a tras concluzia că Biserica este (sau își dorește să fie) mai puternică decât statul… Nu a înțeles nimic doamna cu pricina. Sau nu vrea să înțeleagă… „Înțelepciune”, spun preoții, de mai multe ori, în timpul liturghiei.
În vremuri oricât de grele, românii au ridicat biserici.Acum, în sfârșit, mai sus de Palatul Parlamentului, se împlinește firescul unui neam. Nu avem o biserică a neamului nostru, de aici și din toate părțile în care suntem, și e firesc să o avem. Neamul e sacru, iar sacrul se exprimă. Catedrala Mântuirii Neamului nu e un efort, ci o bucurie. Iar faptul că turla catedralei va fi mai înaltă decât Palatul Parlamentului nu înseamnă confiscarea statului. E, mai degrabă, victoria credinței celor care s-au jertfit sau au fost jertfiți pe „șantierul” vremurilor roșii.
„Rugați-vă pentru cei care nu știu, nu vor și, în mod special, pentru cei care nu s-au rugat niciodată”. Acesta a fost îndemnul patriarhului român Iustinian în 1953. Evdokimov spune despre acest îndemn că se situează la nivelul Rugăciunii lui Iisus.
Hristos a Înviat!
Foto: ro.biserici-din-bucuresti.wikia.com, catedralaneamului.ro, fototecaortodoxiei.ro
„De ce nu știm mai multe despre ziua în care sovieticii au omorât mii de români?”, se întrebă unii jurnaliști după ce au văzut filmul „Pădurea de molizi”. Un film de Tudor Giurgiu despre masacrul de la Fântâna Albă… Unul dintre masacrele din nordul Bucovinei. Trailerul oficial al filmului îl găsiți aici.
Întrebarea are un răspuns extrem de simplu: nu știm mai multe pentru că nu ne-a interesat ziua aceea! Și nu ne-au interesat nici celelate zile însângerate. Despre acest subiect s-au făcut filme documentare și s-au scris articole. Au existat supraviețuitori, masacrele acelea au fost teme și traume tot timpul, dar nu au fost în trend. Din păcate, trendul face temele.
Continue Reading
Se suprapun tot felul de evenimente. Guvernul francez a căzut, iar președintele Macron e în corzi. Dna Merkel, într-un interviu straniu, spune că opoziția germană că a blocat, în 2021, un dialog al UE cu Putin pentru a opri escaladarea războiului. Angela Merkel a mai spus că Polonia și statele baltice s-au opus creării unui nou format de dialog cu Rusia după eșecul acordului de la Minsk.
Continue Reading
La începutul anilor ‘90, pe frontispiciul ziarului „România liberă” scria „Dreptate, ochii plânși cer să te vadă!“. Publicul ziarului – ca și cea mai mare parte dintre jurnaliștii săi – identifica în bună măsură motto-ul acesta cu opoziția față de comunism și față de urmele și urmașii sistemului. Nevoia de dreptate se exprima acut, mecanismele justiției se construiau anevoie. Un contratimp care frustra, dar care, chiar dacă ar fi fost depășit, nu putea vindeca anii de pușcărie ai deținuților politici, nu aducea înapoi proprietățile confiscate, nu-i întorcea în facultăți pe cei care fuseseră excluși de comuniști.
Continue Reading
Am auzit de această bucată de țară românească, Basarabia, de la bunicul din partea tatălui meu, care era de-aici. Tatăl meu s-a născut și el la Chișinău. De două ori s-a refugiat bunicul cu toată familia după el – o dată la Iași, în 1941, și o dată la Brașov, unde a și rămas după război.
Tata-mare a pierdut doi băieți din cei patru copii pe care îi avea atunci când s-a refugiat în țară a doua oară. S-au pierdut undeva pe nenumăratele peroane de gară pe care au poposit miile de familii basarabene în fuga lor din fața sovieticilor… I-a căutat ani de zile prin Crucea Roșie. Se spunea despre unul dintre ei, Gheorghe, că ajunsese comandant de vapor, iar despre celălalt, Nicolae, că ar fi devenit medic militar. Tata-mare și mama-mare de-a doua (prima murise la mijlocul anilor șaizeci, la Brașov) au reușit să îi viziteze pe cei rămași în satele de lângă Cahul spre sfârșitul anilor șaptezeci.
De Gheorghe n-a mai aflat nimic. Nicolae (Nicu) s-a întors acasă bolnav de plămâni și s-a stins fără ca tata-mare să mai apuce să îl vadă. A venit prea târziu aprobarea de vizită în Basarabia. Nicu fusese într-adevăr medic militar…
Am venit prima dată în Basarbia în timpul războiului din Transnistria. Eram jurnalist atunci. Cândva, voi povesti acele vremuri. M-am întors după un timp și, împreună cu un bun prieten operator, am făcut un film documentar despre Basarbia… La filmări, l-am luat și pe tatăl meu cu mine și ne-am dus în vizită la neamuri. Ce bucurie, ce experiență!… Trecuse mai bine de o jumătate de veac…
După un an, am mai venit o dată… Și au trecut peste 20 de ani… Desigur, s-au schimbat multe lucruri, dar nu pot să scriu despre acest oraș ca despre unul oarecare. Nu mă simt turist, mă simt ca acasă.
Trec pe lângă statuia lui Ștefan Cel Mare și Sfânt. E acolo, la locul ei dintotdeauna, din fața parcului din centru. Simbolul cel mai puternic al Basarabiei. Brand – cum s-ar zice mai modern!…
Străzile sunt pline de gropi, dar casele vechi nu au pierdut nimic din distincția de altă dată. Par ceva mai prăfuite, dar atât…
Ajung în Piața Mare. Lume multă, un bazar cu tot felul de lucruri – de la piese auto, la haine și pantofi, de la semințe de flori, la unelte de gradină, fructe, legume, pește. Pește de la „prebaltica” – somon, stavrid, ton… Mai încolo puțin, între tarabe, găsesc o vitrină frigorifică plină de murături – morcovi, varză, pepeni, castrveți și multe soiuri de ciuperci. Vânzătoarea mă îmbie să gust. Are glas plăcut și molcom. Ciuperca e murată, dar dulce. Are zahăr, zic. Da, așa se face pe la noi. Să fie mai „dulși”…
Mă opresc pe terasa Teatrului Național „Mihai Eminescu”. Cafeaua neagră și lungă se numește aici „americană”. Beau o „americană” fără zahăr, privesc bătrânii din micul parc de lângă teatru cum joacă șah pe bănci… Așa m-a învățat și pe mine tata-mare, în parc, la Brașov. Să joc șah. Și tot acolo am învățat să mă dau cu bicicleta așa cum vreau eu. Și pe unde vreau!…
A fost odată un om care, ca toți oamenii, avea un înger. Dar, spre deosebire de ceilalți oameni care aveau îngeri, el putea să îl vadă pe al lui. Nimeni nu își putea vedea îngerul, dar omul nostru avea acest dar. Probabil se născuse cu el, cu darul, sau poate îl dobândise când era copil mic. Nu se știe până în ziua de azi cum, prin ce minune, își putea vedea îngerul și multă vreme nimeni nu l-a crezut. Însă dovezile s-au arătat mai târziu și au fost foarte puternice.
Continue Reading
Discutii