Aud destul de des un argument care, de fapt, nu este un argument: „Toată lumea spune asta”. Sau variantele lui moderne: „E plin Facebook-ul”, „Toată lumea vorbește despre asta”, „Ai văzut câte like-uri are?”
Ne place să credem că alegem singuri. Că citim, comparăm, judecăm și, la capătul procesului, luăm o decizie. Numai că lucrurile nu se întâmplă întotdeauna așa. Uneori, faptul că foarte mulți oameni cred ceva devine el însuși un motiv pentru care începem să credem și noi.
Fenomenul are un nume: bandwagon effect.
Bandwagon era, în America secolului al XIX-lea, căruța sau platforma pe care cânta fanfara într-o paradă. Oamenii se adunau în jurul ei și se alăturau alaiului. De aici expresia jump on the bandwagon: te urci și tu în căruța în care sunt deja ceilalți.
Nu putem spune că este vorba despre prostie sau despre lipsă de educație. Mecanismul are și o parte perfect rațională care pleacă de la un adevăr simplu: nu putem verifica totul.
Mergem într-un oraș pe care nu-l cunoaștem și vedem două restaurante, unul gol și unul plin. În care intrăm? Probabil în cel plin. Presupunem că oamenii aceia știu ceva ce noi nu știm.
Cumpărăm o carte pentru că este bestseller. Alegem hotelul care are câteva mii de recenzii. Ne uităm la filmul despre care vorbește toată lumea. Intrăm pe clipul care are două milioane de vizualizări, nu pe cel care are 213. Sunt scurtături mentale care adesea pot fi utile.
Problema apare când transformăm popularitatea din informație în dovadă sau în argument.
Un restaurant plin poate fi foarte bun. Dar poate fi și restaurantul despre care a vorbit ieri un influencer. O carte poate fi bestseller pentru că este extraordinară. Sau poate fi bestseller pentru că este prezentată ca …bestseller.
Rețelele sociale au construit probabil cel mai mare experiment bandwagon din istorie. Facebook, YouTube, TikTok sau Instagram ne spun permanent „ce face lumea”. Vedem numărul de vizualizări. Like-urile. Distribuirile. Comentariile. Numărul de urmăritori.
Aparent, sunt niște cifre nevinovate. Dar ele ne transmit ceva înainte chiar să citim mesajul: alți oameni au considerat că merită să se uite la el.
Cercetătorii numesc asemenea informații bandwagon cues – indicii despre comportamentul mulțimii.
Și avem deja destule cercetări ca să știm că funcționează. O meta-analiză publicată în 2023 în revista Communication Research a analizat 161 de efecte din 41 de studii. Concluzia a fost că asemenea indicii – de pildă numărul de like-uri – au un efect pozitiv asupra credibilității pe care oamenii o atribuie unui mesaj.
Efectul mediu nu este mare, nu devenim roboți pentru că vedem 20.000 de like-uri. Dar efectul există. Asta înseamna că același mesaj poate să ni se pară ceva mai credibil dacă vedem că a fost apreciat de foarte mulți oameni. Conținutul nu s-a schimbat. S-a schimbat mulțimea din jurul lui.
Un cerc destul de pervers
Un mesaj devine popular. Pentru că este popular, devine mai vizibil. Pentru că este mai vizibil, ajunge la mai mulți oameni. Pentru că ajunge la mai mulți oameni, poate deveni și mai popular. Și tot așa. După un timp îl vedem peste tot și spunem: „Toată lumea vorbește despre asta.”
Nu neapărat, nu e obligatoriu să fie așa cum credem. Poate că noi vedem peste tot același lucru.
În politică, fenomenul devine și mai interesant. De câte ori n-ați auzit că un candidat „este pe val”? Că „vine tare din urmă”? Că un partid „crește spectaculos”? Că altul „se prăbușește”? Observați că acestea nu mai sunt informații despre ceea ce propune politicianul respectiv. Sunt informații despre ce fac ceilalți alegători.
Și există cercetări foarte interesante pe tema asta. Tom van der Meer, Armen Hakhverdian și Loes Aaldering au făcut un experiment pe 23.421 de alegători olandezi. Rezultatul este important tocmai pentru că nu confirmă varianta simplistă a teoriei. Simpla prezentare a rezultatelor sondajelor nu a schimbat semnificativ intențiile de vot. În schimb, atunci când era subliniat faptul că un partid crește în sondaje, apărea un efect bandwagon: succesul perceput genera susținere suplimentară.
Nu este vorba numai despre cifra din sondaj.
Este vorba despre povestea construită în jurul cifrei. Un partid are 17%. Asta este o informație. „Partidul a urcat spectaculos la 17% și se apropie de locul doi”, este deja altceva.
Alți cercetărori, danezi de această dată, au găsit un fenomen asemănător într-un experiment național. Atunci când participanții citeau o știre potrivit căreia un partid urcă sau coboară în sondaje, intențiile lor de vot tindeau să se deplaseze în aceeași direcție. Efectul era mai puternic atunci când partidul era prezentat în creștere.
Altfel spus, succesul atrage succes. Sau, cel puțin, îl poate ajuta.
Desigur, asta nu înseamnă că sondajele hotărăsc alegerile. Ar fi o concluzie falsă și, probabil, confortabilă pentru politicienii care pierd.
Dar mai există aici un detaliu omenesc: ne place să fim de partea câștigătorului. Luni dimineața este mai plăcut să spui „știam eu că va câștiga” decât să explici de ce omul în care ai crezut a luat 4%.
Ar fi însă la fel de greșit să cădem în extrema cealaltă și să credem că tot ceea ce este popular este prost. Nu este deloc așa, de multe ori mulțimea poate avea dreptate. De fapt, uneori faptul că foarte mulți oameni aleg același lucru este o informație extrem de valoroasă. Tocmai de aceea mecanismul funcționează.
Problema este alta. Popularitatea este o informație. Nu este o probă.
Dacă un milion de oameni cred un lucru, știm cu certitudine ceva important: un milion de oameni cred acel lucru. Nu știm însă dacă au și dreptate. Pentru asta trebuie să facem ceva mult mai obositor – să verificăm.
Am scris zilele acestea despre groupthink, momentul în care apartenența la grup începe să fie mai importantă decât propria judecată. Bandwagon-ul este diferit. La groupthink argumentul este: „Oamenii mei cred asta.” La bandwagon: „Uite câți oameni cred asta.”
Primul ne cere să rămânem în grup. Al doilea ne invită să ne urcăm în căruță.
Și poate că ar fi sănătos să facem un lucru foarte simplu. Data viitoare când vedem că un politician „este pe val”, că o opinie are 30.000 de like-uri, că un clip are două milioane de vizualizări sau că „toată lumea spune” același lucru, să eliminăm pentru câteva secunde cifrele. Să rămână doar afirmația. Și să ne întrebăm: aș mai crede același lucru dacă nu aș ști câți oameni îl cred deja?
