Există un fenomen interesant numit groupthink. Pleacă de la sintagma „gândire de grup”, dar e mai mult decât atât. Un prieten mi-a trimis definiția groupthink de pe Wikipedia. Și vă asigur că e foarte interesant acest concept.
Termenul a fost formulat în anii ’50 de William H. Whyte Jr. și studiat de psihologul american Irving Janis, fost profesor la Yale în anii ’70. Acesta a încercat să explice cum pot ajunge grupuri formate din oameni inteligenți, educați și bine informați la (aceleași) concluzii …proaste.
Explicația, mult simplificată, este că nevoia de a avea dreptate și de a fi legitimat de un grup care împărtășește aceleași opinii devine mai puternică decât îndoiala. Atenție, îndoiala nu este un defect. Îndoiala este una dintre condițiile gândirii critice.
Dacă vreți să știți mai multe despre Irving Janis, aveți aici un articol publicat într-o revistă a universității Yale (Yale Alumni Magazine).
Toată lumea gândește ca noi
Să revenim la oile noastre. Nu este nimic nefiresc în a căuta oameni care ne seamănă. Ne simțim bine printre cei care văd lumea aproximativ ca noi. Dar nu e în regulă ca grupul să ajungă să-și confirme, zi de zi, exclusiv propriile convingeri.
Pe Facebook putem observa fenomenul aproape în laborator. Urmărim cam aceiași oameni. Citim cam aceleași surse. Ne și ne dăm like unii altora. Algoritmul vede ce ne place și, foarte amabil, ne mai aduce cititori care seamănă cu noi.
După o vreme apare senzația reconfortantă că toată lumea normală gândește ca noi. Pe cei care nu sunt din bula noastră, îi delegitimăm făcând rapel la „ai noștri”. Informația care ne confirmă este primită cu brațele deschise. Cea care ne contrazice trebuie să treacă prin „vamă”. Iar omul care spune „stați puțin, poate greșim” devine imediat suspect.
Lucrurile se agravează când intră și propaganda în cameră
În politică, peste acest mecanism se poate așeza propaganda. Iar propaganda nu trebuie neapărat să convingă milioane de oameni de ceva complet nou. Uneori este suficient să găsească grupuri care cred deja anumite lucruri și să le hrănească metodic convingerile. Să le ofere argumente, explicații, adversari și, mai ales, certitudini.
Rețelele sociale pot face restul de treabă. Nici măcar nu este nevoie ca cineva să ne spună permanent ce să credem. Facem și noi o bună parte din treabă: alegem, distribuim și validăm informațiile care se potrivesc cu lumea noastră.
Fenomenul nu aparține unei singure tabere. Îl găsim și la stânga și la dreapta, și printre conservatori și liberali, dar și printre progresiști. Și nu îl găsim doar în politică. Este prezent și în presă și nu numai. Fenomentul groupthink, favorizat de rețelele de socializare, e peste tot în lumea online. Și a trecut și dincolo de această lume virtuală și lucrează intens în lumea reală.
Cercetările despre groupthink arată că problema nu este existența consensului, ci felul în care se ajunge la el. Irving Janis descria printre simptomele gândirii de grup autocenzura, presiunea exercitată asupra celor care se îndoiesc și „iluzia unanimității”. Practic, dacă vocile contrare dispar, grupul începe să creadă că acordul este general.
Gândirea critică nu înseamnă să fii permanent împotriva celorlalți. Înseamnă să păstrezi deschisă posibilitatea ca o informație să-ți schimbe părerea deja fomată despre ceva. Altfel spus, să accepți că omul care te contrazice poate avea dreptate.
Adevărata capcană a gândirii de grup nu este faptul că ajungem să credem același lucru. Adevărata capcană este că să mai verificăm informațiile. De aici până la desființarea celui care nu crede la fel ca noi e un o distanță extrem de scurtă. Un click.
Foto: pxhere.com
Citește și: [Dacă toată lumea crede, trebuie să fie adevărat? Efectul bandwagon]
