„De ce nu știm mai multe despre ziua în care sovieticii au omorât mii de români?”, se întrebă unii jurnaliști după ce au văzut filmul „Pădurea de molizi”. Un film de Tudor Giurgiu despre masacrul de la Fântâna Albă… Unul dintre masacrele din nordul Bucovinei. Trailerul oficial al filmului îl găsiți aici.
Întrebarea are un răspuns extrem de simplu: nu știm mai multe pentru că nu ne-a interesat ziua aceea! Și nu ne-au interesat nici celelate zile însângerate. Despre acest subiect s-au făcut filme documentare și s-au scris articole. Au existat supraviețuitori, masacrele acelea au fost teme și traume tot timpul, dar nu au fost în trend. Din păcate, trendul face temele.
Masacrele din Lunca Prutului și de la Fântâna Albă
La 28 iunie 1940, URSS a anexat Basarabia, nordul Bucovinei şi Ținutul Herţei. Mulți români din nordul Bucovinei şi Ținutul Herţei au vrut să fugă peste graniţă, în România. Polonezilor li s-a permis să plece din Ucraina; evreilor, la fel.
Sovieticii au lansat zvonul că permit și românilor trecerea graniței. 3.000 de români au pornit spre țară. Se îmbrăcaseră în costume naționale, aveau preoții cu praporii din biserici în fruntea lor. La 1 aprilie 1941, la câțiva kilometri de graniță, militarii sovietici i-au secerat cu mitralierele. Cei care au reușit să scape au fost urmăriți și tăiați cu săbiile. Trupurile au fost aruncate în cinci gropi comune. Se spune că pământul de deasupra gropilor a mai respirat câteva zile. Nu toți cei aruncați în gropi erau morți. Fântâna Albă este locul celui mai mare masacru.
Cu două luni înainte, în Lunca Prutului, avusese loc un alt masacru. În noaptea de 6 spre 7 februarie 1941, câteva sute de țărani români din mai multe sate din nordul Bucovinei (Coteni, Buda, Boian, Corovia, Mahala, Plaiul Cosminului, Ceahor, Horecea) au vrut să treacă granița către România. Au luat-o prin Prutul înghețat.
Grănicerii sovietici îi așteptau și au deschis focul împotriva lor. Cei mai mulți au fost uciși și aruncați în gropi comune. Câțiva au reușit să scape și să ajungă în țară. Alți câțiva au fost arestați, iar apoi deportați în Siberia. Familiile lor au fost vânate și ele, arestate și trimise tot în Siberia. Una dintre cele trei gropi comune din Lunca Prutului a fost descoperită în iulie 1941. Erau îngropate 107 cadavre. Celelalte gropi nu au fost găsite. Localnicii spun că le-a luat Prutul.
„Prea aproape și prea departe de țară. Românii din Ucraina”
Am făcut, spre sfârșitul anilor ‘90, împreună cu o echipă a Studioului de Film TVR Cinema și cu ajutorul unor jurnaliști din țară și din Ucraina, un film documentar, despre românii din Ucraina. Au fost două episoade dintr-o serie pe care am numit-o „Prea aproape și prea departe de țară”. Vizita îndelungată a unei echipe de filmare nu putea trece neobservată. Am fost, la un moment dat, reținuți de autorități și am petrecut o jumătate de zi într-o secție de poliție, explicând că facem un reportaj cultural. Nu ne-au crezut, au vrut să vadă casetele, dar erau casete profesionale, nu se puteau viziona pe echipamentele poliției. Le-am arătat câteva cadre cu muzee și mănăstiri pe camera de filmat.
Am întâlnit într-un sat de acolo un român care scăpase din masacrul de la Lunca Prutului. Era copil, avea doar câțiva ani atunci. A plecat de mână cu părinții lui. Tineri. A căzut în zăpadă sub părinții loviți de gloanțe. Corpurile lor l-au protejat…
Pactul Ribbentrop-Molotov umbrește lumea și azi…
Când l-am întâlnit, era un bărbat puternic, înalt și voinic. Avea o gospodărie modestă, dar îngrijită. Și-a spus povestea în fața camerei de filmat, apoi ne-a invitat în Lunca Prutului. Ridicase acolo, aproape de malul apei, printre dealurile care șerpuiau Prutul, o cruce mare de lemn. A pus într-o pungă de plastic o bucată de slănină, un colț de pâine și o sticlă mică de rachiu. Am pus camera pe deal și l-am filmat cum merge prin iarba înaltă, cu vântul bătându-i împotrivă, un om înalt și voinic și cu o punguță minusculă în mână, către crucea Prutului. Am gustat apoi din rachiu, nu înainte de a turna un strop pe jos, am mâncat și am spus „Bogdaproste“. Omul voinic avea lacrimi în ochi…
Nu știu dacă omul înalt și voinic mai trăiește și nici nu știu dacă troița de lemn mai umbrește Prutul. Și nici dacă mai contează toate lucrurile acestea pentru cineva. Știu doar că tratatul din 1939 umbrește lumea și azi.
