Victoria AfD nu e o întâmplare. Mă întreb: oare ce ar trebui să se întâmple pentru ca „filozofii” internetului să priceapă că omul are nevoi concrete? Nevoi simple și ușor de înțeles? Salariul, facturile, siguranța, jobul, strada pe care trăiește, viitorul copiilor lui.
Nu sunt lucruri spectaculoase. Nu se fac conferințe internaționale despre ele și nici nu dau bine în discursuri. Dar din asemenea lucruri este făcută viața.
Oamenii nu trăiesc din „reforme” goale de conținut, din sloganuri și din logoree care exprimă, de multe ori, doar o presupusă superioritate morală. Nu de lecții au nevoie, ci de politici publice orientate spre ei. Pentru ei.
Când politica încearcă să educe realitatea
În loc de asta, am primit și primim neîncetat lecții despre ce trebuie să gândim. Ni se explică ce avem voie să spunem, ce trebuie să credem și chiar ce ar trebui să ne preocupe.
Niște unii care trăiesc pe banii noștri nu mai privesc realitatea ca s-o înțeleagă. O îndoaie până când încape în propriile lor certitudini politice și morale.
Dacă omul spune că îl sperie prețurile, i se explică de ce există lucruri mai importante. Dacă vorbește despre imigrație, securitate sau identitate, este suspect. Dacă pune sub semnul întrebării o politică prezentată drept indiscutabilă, primește repede o etichetă. Devine „putinist”, „suveranist”, „pupător de moaște”, „extremist” etc.
În locul argumentului, vine invectiva. În locul dezbaterii, excomunicarea. Gargaragii care se consideră apărători docți ai libertpții de exprimare violează cu nonșalanță orice manifestare a gândirii critice. Plăcuțele suedeze sunt un exercițiu vechi, de început. Acum, lucrurile s-au rafinat.
Realitatea are prostul obicei de a nu citi instrucțiunile propagandei
Ca să fie limpede: nu sunt votant AUR. Am fost pe lista neagră a lui CV Tudor, care a cerut condmnarea mea la moarte de la tribuna parlamentului. În egală măsură, nu-mi plac progresiștii. Sunt un tip sunt cât se poate de conservator și cu oarece aplecare spre liberalismul adevărat, ăla mai vechi. Nu ăla inventat de progresistul Ghinea, despre care am scris aici.
Trăiesc în Secuime și mă enervează deopotrivă și cei care încearcă să mă convingă că „ungurii sunt răi”, dar și cei care cred că statul are un singur rost: să controleze societatea și să mă educe până ajung să gândesc regulamentar. Nu vreau nici să fiu mâncat de urs în numele unei naturi idealizate de la birou și nici să plătesc, într-o bună zi, vreo taxă pentru bășinile câinilor mei în numele salvării planetei.
Vreau un stat care să-și facă treaba acolo unde trebuie și să mă lase în pace acolo unde nu are ce căuta. Nu mi se pare o doctrină extremistă. Mi se pare bun-simț.
Votul din Germania pentru AfD nu e o întâmplare
Ceea ce s-a întâmplat în Germania nu este un accident. Este urmarea impotenței unei clase politice care a uitat în slujba cui se află. Am mai spus-o: nu AfD a câștigat. Ceilalți au pierdut. Au pierdut pentru că prea multă vreme au crezut că alegătorul nu înțelege politica. Că trebuie educat, certat, pus la colț. Eventual insultat.
Votul pentru AfD este și o factură. O factură plătită cu vârf și îndesat pentru politicile proaste, pentru aroganță și pentru distanța tot mai mare dintre discursul public și viața oamenilor. Distanța dintre politicieni și oameni.
Poate că rezultatul din Germania îi va mai trezi și pe unii dintre mâncătorii de sarmale de la noi. Pe cei care confundă propaganda cu analiza și conformismul cu inteligența. Și poate că, dacă cineva îi ține în viață dintr-un interes, acel cineva ar putea să închidă robinetul propagandei.
Sarmalagii ar fi nevoiți să gândească cu propriile capete. Vă dați seama?!… Asta chiar ar fi o reformă adevărată!
