1 ianuarie 2017. Sfântul Vasile cel Mare, știm mai degrabă cu toții. Dar mai întâi, praznicul împărătesc al ”tăierii împrejur” a Pruncului Iisus. Două praznice creștine ale aceleiași prime zile a anului. Ale fiecărui an care a fost, ale fiecărui an care o să fie.

Dimineață, centrul Bucureștilor e aproape pustiu, dar biserica e plină.

1 ianuarie 2017. Între Palatul Regal, Ateneu și sediul Ministrului de Interne, o mână de muncitori demontează scenele și instalațiile electrice care au funcționat din plin în noaptea de Revelion. Rar, câte un autoturism străbate Calea Victoriei. Muncitorii îl petrec cu privirea, de parcă ar veni dintr-o altă lume, de parcă după Revelion doar somnul ar putea guverna lumea noastră.

Biserica Kretzulescu e plină. Tineri, bătrâni, copii, femei, bărbați. Scaunele sunt toate ocupate, în picioare îți faci loc cu puțină greutate. Slujba de azi e una din cele zece liturghii care se țin într-un an după cum a lăsat Sfântul Vasile cel Mare: în primele cinci duminici ale Postului Mare, în Joia Mare și în Sâmbăta Mare, în ajunul Crăciunului și al Bobotezei si la 1 ianuarie.Toate celelalte liturghii sunt așa cum a lăsat Sfântul Ioan Gură de Aur.

Când Pruncul Iisus a împlinit opt zile, a primit ”tăierea împrejur”, ca semn al faptului că ”nu am venit să stric legea, ci s-o împlinesc”. În Evanghelia după Luca, se consemnează această ceremonie: „Şi când s-au împlinit opt zile, ca să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger, mai înainte de a se zămisli în pântece” (Luca 2, 21). Atunci I S-a pruncului dat numele „Iisus”, care înseamnă „mântuitor”. Un text foarte bun găsim pe creștinortodox.ro.

Sfântul Vasile cel Mare a fost al doilea din cei nouă copii ai lui Vasile și Emilia, amândoi deveniți sfinți.

S-a născut în anul 330, în Capadoccia. A studiat în Cezareea Capadociei, la Constantinopole si Atena, iar în anul 356 a revenit în țară și a devenit, ca și tatăl său, profesor de retorică. Dar, la un moment dat, renunță la profesiunea sa și intră în monahism.

Călătorește mult în Siria, Palestina, Egipt pentru a cunoaște monahismul acelor vremuri, citește mult și  scrie mult. Scrie Regulile vieții monahale care au devenit temelia organizării vieții din mânăstiri și care sunt valabile și azi. Sfântul Vasile, cel dintai ierarh, provenit dintr-o familie înstărită, a întemeiat azile și spitale, venind în ajutorul celor săraci și neputincioși. I-a îndemnat pe cei înstăriți să-și folosească avuțiile ajutându-i pe cei nevoiași: „Singurul mijloc de a ajunge la desăvârșire este aceasta: să-ți vinzi averea, să o împarți fraților săraci și, mai ales să nu te îngrijești de cele ale vieții acesteia și să nu fii legat cu sufletul de nimic din cele de aici”.

Preotul Vasile Răducă păstorește comunitatea de la Biserica Kretzulescu de 27 de ani.

Când a venit aici, imediat după Revoluție, biserica, monument istoric, fusese închisă. Comuniștii au vrut să o demoleze, dar arhitecții vremii au reușit să o salveze. Pictura interioară (1859-1860) îi aparține lui Gheorghe Tăttărescu. Biserica a fost ridicată între anii 1870-1872 și îi are ctitori pe logofătul Iordache Crețulescu și soția sa, Safta, una din fiicele lui Constantin Brâncoveanu.

Biserica a fost restaurată de mai multe ori. Ultima restaurare a fost făcută prin grija părintelui Vasile Răducă între anii 1996-2003. Părintele este și profesor al Facultății de Teologie Ortodoxă ”Justinian Patriarhul” din București.

 Azi, la predică, părintele a vorbit despre cele două praznice ortodoxe de la 1 ianuarie. Și a vorbit și despre semnificația culturală a primei zile din an, când ne propunem să o luăm de la capăt altfel, mai bine decât anul trecut. A vorbit despre obiceiurile populare și despre tradițiile ortodoxe. Nu întotdeauna se suprapun. Ne-a urat să ne dorim să fim mai buni și mai aproape de Dumnezeu.

La mulți ani, părinte, la mulți ani celor ce poartă numele Vasile!

Exista o afirmatie a lui Carl Schmitt potrivit căreia religia şi gândirea religioasă au modelat ştiinţa modernă. În fapt, a identifica această forţă modelatoare a reprezentat una din provocările mele de sociolog.

Am luat de exemplu noţiunea de smerenie. Ce poţi face cu ea? Ei bine, relaţia cu Celălalt, ( idee esenţială în gândirea religioasă) se împlineşte prin smerenie. A fi autoritar ar putea reprezenta şi reprezintă  deseori o atitudine în raport cu Celălalt şi multe din realităţi se produc prin autoritarism. Smerenia ne permite însă ceva ce autoritarismul nu-l poate realiza, anume învăţarea. Cunoaşte cineva vreun şef autoritar dornic să înveţe de la subalterni? De aceea spun mereu studenţilor mei ca atunci când ajung să fie angajaţi să dea dovadă de smerenie, pentru că prin smerenie  ajung să înveţe de la ceilalţi, să-i pună în valoare pe ceilalţi şi nu-şi fac nici dusmani din prima zi. Iar dacă vor învăţa, într-o zi acest lucru se va transforma în competenţă.

Cred, de aceea, că smerenia te ajută să vezi.

Iar văzând, înveţi, te dezvolţi. În cazul nostru, aș spune așa: ,, ce am văzut în Occident şi care ar putea să fie făcut şi la noi în ţară şi care ne-ar face viaţa oleacă mai bună”. E vorba de  a vedea lucrurile mici ale vieţii. Căci avantajul pe care-l produce schimbarea prin intermediul lucrului mic este că nu solicită mari resurse, nu naşte mari adversităţi, iar mai multe lucruri mici pot produce o realitatea ,,foarte mare”. Iar dacă acest text va ajunge să fie citit şi de românii noştri din străinatate, care văd nenumărate lucruri mici, ei bine, vom mai produce un ,,bine”: îi vom face pe toţi aceaştia să devină  recreatori ai acestei ţări minunate care este România.

Prima experienţă.

Transportul public în Porto ( Portugalia). Aştept un anume autobuz. Îl văd cum opreşte la vreo 50 de metri de staţie. Fug într-acolo, obişnuinţa din ţară. Când să ajung la el, îl văd cum pleacă şi se opreşte în staţie. O iau la fugă acum, în sens invers. Mi-au trebuit 3 zile să pricep că autobuzul se oprise ca să fie unicul mijloc de transport în staţie. De ce asta?

Ei bine, pentru că doar aşa se putea face coada de călători pentru el. Autobuzele în Porto aveau două uşi, una la şofer, cealaltă, la mijloc. Prima este folosită pentru urcare, a doua, pentru coborâre. Deci se urcă, folosindu-se coada, doar pe uşa din faţă, din dreptul şoferului. Se coboară numai pe cea de-a doua uşă. Este posibil ca şoferul să oprească în staţie, să deschidă doar uşa a doua, pentru coborâre, dar să nu deschidă prima uşă, pentru că i se pare că autobuzul este prea plin. Cobori pe uşa a doua, te loveşti de cei care stau la coadă, dar niciodată nu am văzut vreun portughez urcându-se pe uşa pe care doar se coboară. Iar coada este o mică maşinărie disciplinară care îi obligă pe oameni să se respecte reciproc.

De ce nu este invers? Simplu, pentru că este posibil să nu ai bilet şi să fii nevoit să cumperi bilet de la şofer. Dar şi aici este ceva de povestit. Să presupunem că un bilet, ar costa, cumpărat fiind la capătul liniei, 2 lei. Dacă cumperi 10 bilete, în loc de 20 de lei ai da doar 18 lei ( cifrele au caracter pur ilustrativ), pentru că tu cumperi un serviciu de care te foloseşti mai târziu, dând totuşi banii în avans. Şi pentru acest gest, că ai girat firma cu bani înainte, primeşti un bonus. Dar dacă ajungi să cumperi bilet de la şofer, vei plăti 5 lei, pentru că soliciţi  un serviciu imediat, forţând ca altcineva să-şi încarce fişa postului, în cazul acesta fiind vorba de şofer.

Am învăţat repede că este în avantajul meu să cumpăr 10 bilete. Biletele erau prinse într-un cotor, fiecare bilet având o parte perforată. M-am urcat în autobuz, am luat setul, am introdus în aparat un bilet cu partea întreagă şi liberă,  care a imprimat ora şi cursa. Un portughez, văzând că sunt străin, a venit imediat la mine şi mi-a spus că nu este bine ce fac, căci dacă vine controlul, voi fi amendat.  Nedumerit l-am întrebat, de ce. Pentru că, mi-a spus portughezul, eu trebuie să rup biletul din cotor şi să introduc cu partea zimţată în interiorul aparatului şi doar aşa va avea el valoare. Am rămas cu gura căscată.

M-am conformat regulii şi aşa am făcut. La coborâre am aruncat biletul la primul coş. Abia atunci am înteles care este ,,spilul” acestei reguli: dacă am introduce bilete nerupte, cu partea liberă, ele rămânând totuşi în cotor, am putea simula imprimarea, adică am putea să folosim bilete deja uzate şi să mimăm că suntem corecţi. Cu alte cuvinte, am frauda firma. Cum controlul nu poate fi făcut mereu, există şansa să scăpăm şi să fentăm. Dacă regula este ,,mai întâi se rupe biletul şi apoi se compostează”,  cei care nu se supun acestei reguli înseamnă că sunt infractori, iar privirea călătorilor ar reprezenta o veritabilă sancţiune. Ca atare, modul de folosire a biletului de călătorie se leagă de producerea unei anumite moralităţi cetăţeneşti.

Ar putea acest sistem să fie implementat la noi? De ce nu?

O serie de articole ale autorului din ciclul ”România deleuziană” pot fi citite pe româniasocială.ro

© foto: Flickr

Prof. Ciurea. Neurochirurg. Un domn impecabil.

Volumul „Alexandru Vlad Ciurea. Călătorii în centrul gândirii consemnate de Tudor Artenie”  va fi lansat la Iași, la Librăria Tafrali a Universității Alexandru Ioan Cuza,  sâmbătă, 17 decembrie, la ora 12:00. Cartea a apărut la Editura Minerva. Iată un scurt fragment.

Coperta cărții

Profesorul Ciurea era după prima zi de campanie electorală din Brașov. Strada Republicii era aglomerată. Pietonalul larg din inima Brașovului era aproape sufocat de oameni sâmbătă seara. Eram cu profesorul, coboram de la sediul partidului și căutam un restaurant pentru cină.

Lucraserăm toată ziua; dimineață – interviul pentru realizarea profilului de candidat. Apoi, training după training. Mă uimea energia acestui om. Viu, atent, nota tot, punea întrebări. Înțelegea ce are de făcut, era uimit de multele sarcini pe care urma să le îndeplinească, dar nu contesta nimic. A înțeles că trebuia să înceapă la șapte dimineața să bată străzile, să vorbească cu oamenii la intrarea în fabrici și în stațiile de autobuz, a înțeles că urma să discute cu administratori de bloc, că trebuia să participe la conferințe de presă, la emisiuni de televiziune. I-am propus un tânăr dibaci, trecut deja prin câteva campanii, pentru coordonarea directă a campaniei sale din cartiere. A vorbit cu el, l-a plăcut, și i-a spus că are încredere și că îl va asculta.

Am ales Taverna Sârbului. Eram doar noi doi, ne era foame, eram obosiți, cârciuma era plină. Eu, în blugi, cu o cămașă albă cu dungi subțiri, roșii, și un sacou maro. Pantofi sport. Fără cravată. Profesorul – impecabil. Costum închis, cămașă albă, cravată bleumarin și un colț de batistă albastru-închis ițindu-se din buzunarul de la pieptul hainei.

– Ce bei?, m-a întrebat. Te rog să te consideri invitatul meu.

– Șliboviță, pentru început. Ce spuneți, nu încercați și dumneavoastră? Dacă e ca la Taverna din București, au șliboviță bună și știu să o servească.

RMN-ul din privirea profesorului Ciurea

– Nu prea beau, spuse. Uneori, seara, dacă ies în oraș beau seara un pahar de vin alb. Dar azi o să te acompaniez puțin.

O chelneriță tânără și un pic pic obosită, dar vioaie, ne-a adus două țoiuri aburite și reci cu băutură ca gheața.

– Noroc, domnule profesor!

– Sănătate!

Îl urmăream cu atenție, iar el știa lucrul acesta, dar nu părea să îl deranjeze. I-a sunat telefonul și a vorbit – am dedus – cu un fost pacient. Profesorul purta la ureche un dispozitiv cu bluetooth, telefonul stătea pe masă.

Prof. Univ. Dr. MSc Alexandru Vlad Ciurea

Am comandat și mâncare, am băut vin alb, a mai vorbit de câteva ori la telefon, apoi, brusc, atunci când chelnerița a vent să strângă masa, s-a uitat la ea cu atenție și i-a spus:

– Nu mai fi abătută, problemele se vor rezolva și copilul va fi bine. E fetiță, nu-i așa?

Femeia era să scape farfuriile pe jos.

– Da, fetiță, răspunse cu voce șoptită. Dar de unde știți?

Profesorul ridică din umeri, un pic amuzat

– Știu, pur și simplu. O să se facă bine, e doar răcită. Și tu vei fi bine, ai să vezi. Te-ai despărțit de tatăl fetiței, nu-i așa?

– Da, bâigui femeia. Ținea farfuriile în mâini și nu știa ce să facă. Da, a plecat. După accent, tânăra era de la țară, de undeva dintr-un sat de lângă Brașov. Se uita nedumerită când la profesor, când la mine.

– O să vină înapoi, spuse profesorul și se întoarse brusc la masă.

Chelnerița mai zăbovi câteva secunde, parcă încercând să înțeleagă ce îi spusese profesorul. Apoi plecă încet, ducând farfuriile cu atenție.

L-am întrebat pe profesor de unde știe.

– Știu, pur și simplu. Chicoti. Nu te mai mira, știu și despre tine multe lucruri. Tudor, lucrez de zeci de ani cu oameni. Se pare că am darul ăsta, să văd înăuntrul lor. Sunt ca un RMN, mai spuse, chicotind din nou.

Ce s-a ales de memoria noastră?

Memoria este instanța în fața căreia nu (ne) putem minți.

”Cea mai mare victorie a comunismului – o victorie relevată dramatic abia după 1989 – a fost crearea omului fără memorie, a omului nou cu creierul spălat, care nu trebuie să-şi amintească nici ce a fost, nici ce a avut, nici ce a făcut înainte de comunism.”

Cu aceste cuvinte ești întâmpinat atunci când deschizi website-ul Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighetu Marmației  – memorialsighet.ro.

La ora la care scriu acest text, ziua votului nu s-a încheiat. Am scris aici despre importanța ieșirii la vot, despre speranță și despre România zgribulită nedrept sub frigul cenușiu al deznădejdii. Oare merită copiii noștri deznădejdea noastră? Oare merită țăranii noștri să nu mai vadă altceva în afara viitorului sumbru prăbușit peste casele lor de pământ? Oare nu suntem în stare să schimbăm lucrurile, să terminăm odată pentru totdeauna cu generațiile de sacrificiu?

Textul publicat pe acest blog de-abia lansat a avut mulți cititori. Dar câțiva dintre ei au scris, în comentariile de pe Facebook, că regretă perioada comunistă. Că viața era mai sigură pe vremea dictatorului. Că astăzi nu ai cu cine vota, nu ai pentru ce vota și că suntem un neam pierdut. Greu de imaginat astăzi, în România europeană, că cineva mai poate face un astfel de rapel la memorie. Cu toate acestea, deznădejdea, acest instrument viclean al doborârii ființei, iată că are puterea să răsucească timpul. Memoria are nevoie de constantă susținere.

„Poate fi reînvăţată memoria? Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei din România este un convingător răspuns afirmativ”, spune Ana Blandiana.

Vă îndemn să vizitați acest muzeu. Dacă e greu de ajuns acolo, faceți un tur virtual .

“Veți cunoaște adevărul, și adevărul vă va face liberi”. Versetul 32 din Capitolul 8 al Evangheliei după Ioan  e scris în 33 de limbi pe pereții celularului.

PS – La 8 decembrie s-a stins din viață scriitorul Romulus Rusan, unul dintre fondatorii acestui muzeu. Mi-a bucurat adolescența cu una dintre cele mai frumoase cărți ce le-am citit: America ogarului cenușiu. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Foto: memorialsighet.ro

“Speranța, mai presus de teamă” este un slogan lansat, în alte vremuri și în alt context, de Nelson Mandela. Dar e valabil și azi, când suntem așteptați la vot.

Sadik Khan a câștigat alegerile pentru Primăria Londrei cu acest slogan. “Hope over fear” a reușit să scoată oamenii la vot și să îi facă să creadă că “putem”. Este forța mutată pe alegător, pe puterea lui interioară de a crede și de a se implica. Până la urmă, votul este cu oameni, despre oameni și despre speranță.

Ca să faci lucruri pe termen lung, ca să construiești gândindu-te la copii, dar asumându-ți să  lucrezi pentru cei care trăiesc acum și aici, trebuie să crezi că se poate. Speranță.

România seamănă cu un oraș de provincie mic și prăfuit. Zgribulit sub frigul lui decembrie, plin de magazine second-hand, bănci și farmacii. Bucureștii sunt mai vii. Și marile orașe. Dar sunt doar o mică parte din România tristă. Resemnarea s-a insinuat prin toate colțurile lumii românești. Teama și resemnarea. Și deznădejdea.

Ce facem dacă tinerii nu mai aștepta nimic de la nimeni? De ce ar plăti generațiile viitoare pentru greșelile noastre? De ce să nu mergem la vot?

„Vreau să fac performanță”, îmi spunea mai demult o puștoaică de clasa a șaptea de la școală dintr-un târg ardelenesc. Câștigase o olimpidă școlară.

Mă gândesc că nu se poate să fie totul pierdut. Atâta timp cât avem copii, avem speranță. Nelson Mandela și Sadik Khan au mizat pe puterea interioară a semenilor lor. Avem și noi acea putere. Dacă ei au reușit să pună speranța mai presus de teamă, putem și noi. Dincolo de preferințele politice, în duminica alegerilor, trebuie să votăm împotriva deznădejdii. Deznădejdea, ca și corupția, ucide.

Cum mergem mai departe fără speranță? Iisus Hristos a vindecat un orb din naștere. Vindecarea aceea a născut o întrebare grea: ale cui păcate le-a plătit acel om care nu apucase să păcătuiască? Vina comună, întinsă de-a lungul generațiilor, este o perspectivă greu de acceptat. De ce ar plăti cineva, ceva, pentru greșelile altcuiva? Dar dacă ne uităm la noi ca la un întreg, ca la un neam, nu ca la o adunare de suflete fărâmițate, vom înțelege de ce fiecare răspunde pentru fiecare și, nu în ultimul rând, de ce poporul plătește pentru păcatele conducătorilor.

Tema copiilor care plătesc pentru păcatele părinților poate stârni valuri de indignare în lumea modernă a celor care cred că spațiile mici sau lemnul înseamnă cunoaștere sau cultură. Dar merită copiii noștri deznădejdea noastră?

Povestea lui Valentin e aceeași ca a miilor de țărani din țara asta. Viitorul pare prăbușit peste casele de pământ. Încă un argument ca să mergem la vot.

Anul trecut, și-a cumpărat, în leasing, un tractor nemțesc nou. Are chiar și aer condiționat în cabină. Valentin are câteva hectare bune de pământ și a mai luat încă niște întinderi de câmp în arendă. Subvenția de la APIA a întârziat peste jumptate de an. El a fost deștept și și-a programat plățile la leasing trimestrial, nu lună de lună. Dar cei care nu au știu să se gospodărească așa ca prietenul meu și au contat pe subvenție, au rămas fără tractoare.

Speranța umblă cu capul spart prin satele românești. „Avem pământ puțin, dar îl muncim bine”, îmi spunea în vară un om în putere. Munceau mult, iar zahărul și uleiul și curentul electric îl plăteau din pensia amărâtă a părinților. „Așa ne-am ales noi soarta, să rămânem aici, și-așa vom muri, fără nicio leafă și fără pensie”, zice altul, un vecin care are copiii prin Italia, la muncă. „Așa ne-am ales soarta”. Omul nu vedea nicio luminiță la capătul vreunui tunel, își vedea doar viitorul prăbușit peste casa de pământ.

Votul ar trebui să fie instanța morală care să îi înlocuiască pe cei vinovați cu oameni care pot readuce speranța. Deznădejdea omului este victoria diavolului și cea mai mare bucurie a lui, spun preoții. A duce un om la deznădejde mi se pare cel mai crunt păcat de care se poate face vinovat cineva. Dar, cu atât mai mult, a te ridica în picioare mi se pare o datorie.

Am fost solidari la Revoluție, am fost solidari la mineriade, am fost solidari după înfiorătorul Colectiv. A merge la vot presupune tot un fel de solidaritate.

Durerea, drama, violența nasc solidarități profunde, sensibilitatea oricăruia dintre noi se acutizează atunci când mersul înainte al lumii se filtrează prin lumina lumânărilor aprinse pe caldarâmul străzilor.

Solidaritatea nu este generală, nu ne poate cuprinde întotdeauna pe toți. Suntem diferiți și suntem liberi, iar implicarea noastră este voluntară. Cu atât mai mult, la 11 decembrie ar trebui să fim solidari cu noi înșine, ca părți diferite și libere ale aceluiași popor care alege cine îl va reprezenta în Parlament.

Mi-am amintit o întâmplare din armată, despre care am mai scris. Eram aliniați în fața dormitoarelor. Locotenentul-major care ne comanda și-a dat pe ceafă bereta verde și ne-a privit scrutător. Eram în primele zile de instrucție.

– Ostași, voi știți ce rămâne după soldatul sovietic?

– Nu, să trăiți, am zbierat noi în cor.

– Gunoi, rahat și femei gravide. Asta rămâne după soldatul sovietic, a răcnit ofițerul.

Un fel de solidaritate patriotică a planat atunci printre pavilioane, deasupra soldaților tineri. Ce rămâne după noi? Credeți că dacă nu mergem la vot vom fi mai puțin responsabili de cele ce ni se întâmplă?

Până acum, nimeni nu a fost reponsabil de nimic. Hai la vot! Votul responabilizează

România a ieșit traumatizată din comunism. A funcționat fără elite și fără lideri autentici. Temele mari au avut public restrâns, profitori de calibru și niciun responsabil. Nimeni nu este responsabil pentru că restituirea proprietăților confiscate de comuniști s-a făcut în trepte și cu multe erori; nimeni nu este responsabil de faptul că, o dată cu liberalizarea avorturilor, în România sunt înregistrate și azi sute de mii de întreruperi de sarcină pe an. Nu știm cine a dat ordine și cine a ucis la Revoluție, cine a gestionat mineriadele, de ce sistemul de sănătate e în colaps, care a fost prețul marilor privatizări, cum s-au folosit banii împrumutați de România, de ce suntem în continuare printre săracii Europei.

Și a trecut vremea și am ajuns să avem datorii și față de părinții noștri, și față de copiii noștri, dar și față de noi înșine. O generație trebuie să asigure prezentul, să aibă grijă de trecut și să pregătească viitorul.

Am mai scris această frază: suntem o generație strânsă de umeri între mai multe lumi, iar abandonul oricăreia dintre lumile care ne fac bucăți ar însemna să renunțăm să ne mai ajutăm părinții sau copiii. Ar însemna să ne acceptăm degradarea în întregul ei. Azi, când  prezentul sărac sclipește din când în când grobian și gol, suntem o generație în șpagat îmbrăcată într-o haină care  strânge până ne sufocă. Cu atât mai mult, trebuie să luăm aer.

Celor tineri, care acum votează pentru prima dată, le spun să meargă la vot pentru că au dreptul să decidă cum vor să fie țara lor

Am scris un articol mai amplu în România liberă. Reiau doar atât din acel text: duminică va trebui să mergeți la vot ca să faceți din România țara pe care o vreți. Fie că sunteți elevi, fie că sunteți studenți, fie că lucrați, din când în când puteți participa la reglajele lumii în care trăiți. Un vot pare puțin, dar contează enorm. Absența nemotivată înseamnă în acest caz să vă lăsați responsabilitatea pe umerii altora. A vota înseamnă să-i responsabilizați pe politicienii care vă vor reprezenta și să le puteți cere socoteală dacă nu își respectă țara, promisiunile și pe voi, tineri cetățeni.

Duminică, voi cei care votați acum prima oară, scuturați-vă de revoltă. Chiar dacă ne e rușine de lumea pe care v-o dăm vouă, să știți că suntem mândri de voi. Sunteți mai buni decât noi și meritați mai mult. Asumați-vă responsabilitatea de cetățeni ai țării voastre și mergeți la vot. România vă aparține!

Foto: roaep.ro

Am uitat prea curând de Hitler și de Stalin și de toate nenorocirile veacului trecut.

Xenofobia. Lumea se hrănește cu ură și cu spaimă. Echipa de la www.dictionary.com a anunțat că a decis asupra cuvântului reprezentativ pentru anul acesta: xenofobia. Este cuvântul care descrie cel mai bine tema de celălalt, cel care e diferit de tine și pe care nu îl cunoști. Cuvântul a marcat puternic spațiul public și “conștiința culturală” a maselor. Frica, spun specialiștii, influențează puternic subconștientul și determină comportamentul uman. Întâmplările acestui an au dus la concluzia că anul a fost a  dominat de FRICA DE CELĂLALT.

DEX-ul definește xenofobia ca pe o atitudine de teamă, respingere și ură față de persoanele străine de grupul etnic din care face parte subiectul. Atitudine care se extinde și asupra obiceiurilor, religiilor, îmbrăcăminții, hranei “celorlalți”.

Motoarele de căutare au înregistrat creșteri mari ale interesului utilizatorilor pentru acest cuvânt și pentru cuvinte din aceeași familie tematică în primăvara lui 2015, când au fost înregistrate atacuri împotriva muncitorilor străini din Africa de Sud. Tot în acea perioadă, website-ulu dictionary.com a înregistrat o creștere mare a  “întrebărilor” cu subiectul “xenofobie”din partea utilizatorii americani.

Vârful de interogare și de prezență a cuvântului “xenofobie” s-a înregistrat însă după referendumul privind ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană. A doua zi după Brexit, interogările au înregistrat o creștere de 938%. În același trend crescător s-au aflat și infracțiunile determinate de ură,  statisticile britanice înregistrând în octombrie o creștere de 41% a acestora.

Xenofobia. Mi-e frică de tine și te urăsc pentru că nu ești ca mine.

Criza refugiaților a a crescut teama și căutările legate de lumea musulmană. Conform Amnesty International, peste jumătate de million de sirieni au fugit din calea războiului. Europa s-a trezit în fața unui val uriaș de migranți, iar discursurile politice s-au împărțit pro și contra.

Cu experiența atentatelor sângeroase de pe teritoriul său, Franța și-a completat legislația antiteroristă, ajungând ca o serie de autorități locale să interzică purtarea costumului de baie întreg, așa cum poartă femeile musulmane. Ungaria a perseverat în discursul antirefugiați și în construirea gardului de la granița cu Serbia. Dar, dincolo de problema gravă a refugiaților, politica de tip naționalist-agresiv a prins aripi în Europa. Lideri născuți și educați în lumea civilizată propagă ura în numele apărării propriei identități.

SUA au și ele porția lor de glorie în aceste statistici. A doua zi după alegerea lui donald Trump în funția de președinte, “xenofobia” a devenit unul dintre cuvintele principale în căutările americanilor, iar rata incidentelor bazate pe rasism a crescut.

Xenofobia este prezentă și în politică românească.

Nu ne vindem țara! Nu te vreau pentru că mă iubesc pe mine în primul rând, spun propagandiștii urii, iar acest lucru înseamnă că nu ai ce căuta printre noi  dacă ești ungur, evreu, neamț, francez sau negru. Sau dacă nu ești ortodox. Sau, dacă ne referim la celelalte comunități etnice, poate tocmai de aceea te urâm, că ești roman și ortodox.

Pornit din interes electoral, alimentat cu știri false și îmbățoșat de un patriotism de mucava, discursul xenofob e periculos. Între apărarea propriei identități și bătălia cu “ceilalți” e o graniță subțire. Puterea de distrugere a propagandei xenofobe este uriașă.

Amintiți-vă numai de zilele de groază de la Târgu-Mureș din martie 1990. Sau gândiți-vă la toate scandalurile mediatice (și nu numai) din țările europene în care muncesc români și anatemele care au fost aruncate asupra noastră.

Fotografii: huffingtonpost.com, dailymaverick.co.za, schoenstatt.org, hatecrime.osce.org

În timpul vieții, Sfântul Nicolae s-a remarcat prin milostenia și grija sa pentru cei sărmani.

Pentru noi, ortodocșii, Sfântul Nicolae este ierarhul care a participat la Primul Sinod Ecumenic din anul 325 și s-a opus lui Arie, cel care a negat partea îndumnezeită a lui Iisus Hristos.

Dar Sfântul Nicolae este și personajul unor povești pline de farmec. Anul acesta, Moș Nicolae ne-a dăruit o carte: Viața Sfântului Ierarh Nicolae, făcătorul de minuni, ocrotitorul și dăruitorul, apărută la Editura Meteor Press. Din această carte, vă spun și eu, pe scurt, două povești. Continue Reading

Neurochirurgul A.V. Ciurea a operat peste 23.000 de pacienți.

Târgul de carte Gaudeamus a fost prilejul lansării unei cărți speciale pentru mine, o carte cu și despre ilustrul neurochirug și profesor român Alexandru Vlad Ciurea: “Călătorii în centrul gândirii”.

Timp de aproape doi ani l-am “încolțit” pe profesorul Alexandru Vlad Ciurea cu întrebările mele. Despre copilăria sa, despre anii de școală, despre anii de facultate. Am vorbit despre  istoria neurochirurgiei românești, despre excelența în acest domeniu atât de delicat și atât de greu. Despre cazuri, despre operații, despre muncă. Despre studenți, medici tineri, rezidenți și alți profesori români sau străini. Despre străduință și performanță.

Continue Reading

Până la instalarea regimului comunist, Ziua Națională se celebra la 10 Mai.

La 10 Mai 1866, Carol I depunea jurmământul în fața Adunării Reprezentative a Principatelor Unite – Țara Românească și Moldova. Începea construcția României moderne, iar 10 Mai devenea Ziua Națională.

Independența României a fost proclamată tot la 10 mai, în anul 1877. Regele Carol I (foto) a ales intenționat această zi pentru declararea independenței.

Comuniștii au schimbat data Zilei Naționale. Printr-o Hotărâre a Consiliului de Miniștri adoptată în 1949 au stabilit-o pentru 23 august. Ziua în care “am întors armele” împotriva Germaniei fasciste. “Omul nou” și orânduirea bolșevică nu aveau nimic de-a face cu simbolurile naționale. Istoria era doar un instrument de propagandă. Festivismul umflat și “mărețele realizări” ale epocii de aur și ale cuplului Ceaușescu umbreau orice urmă de sărbătoare.

În vara lui 1990, după evenimentele din martie de la Târgu-Mureș și după Mineriada din 13-15 iunie, Parlamentul dominat de FSN mută Ziua Națională la 1 Decembrie. Ion Iliescu promulgă legea, deși opoziția de atunci, țărăniștii și liberalii, au cerut ca Ziua Națională să fie 22 Decembrie.

Continue Reading