Am scris despre groupthink, despre efectul bandwagon și despre polarizarea de grup. Toate ne arată cât de mult ni se poate schimba judecata atunci când suntem împreună cu alții.
Există însă o capcană și mai ciudată: un grup poate lua o decizie pe care, de fapt, nu o dorește aproape nimeni din grup. Se numește Paradoxul Abilene.
Nimeni nu voia să meargă la Abilene
Conceptul îi aparține profesorului american Jerry B. Harvey (1935–2015). A fost profesor de management la George Washington University și doctor în psihologie socială. S-a spus despre el că era genul de universitar care explica probleme complicate prin povești simple. Cea mai cunoscută dintre ele începe cu o familie din Texas care, într-o după-amiază toridă, pleacă la Abilene.
O familie petrece o după-amiază liniștită în Texas. Cineva propune să meargă până la Abilene, aflat la zeci de kilometri distanță, pentru a lua masa. E cald, drumul e lung și nimeni nu pare foarte entuziasmat. Totuși, toți acceptă.
Excursia se dovedește exact atât de neplăcută pe cât era de previzibil. La întoarcere, oamenii încep să vorbească și descoperă ceva absurd: niciunul nu voia cu adevărat să meargă la Abilene. Fiecare acceptase pentru că presupusese că ceilalți își doreau asta.
Au ajuns, împreună, să facă ceea ce separat nu voia niciunul.
„Dacă ceilalți sunt de acord…”
Paradoxul apare mult mai des decât credem. Îl vedem mai clar în ședințele din firme. Cineva propune o idee. Nu pare grozavă, dar nimeni nu spune nimic. Primul tace pentru că nu vrea să pară dificil. Al doilea presupune că primul este de acord. Al treilea vede doi oameni care nu protestează și trage concluzia că există consens.
După zece minute avem unanimitate. Numai că avem unanimitate fără acord.
În groupthink, membrii grupului ajung să gândească asemănător, iar vocile critice sunt inhibate. În paradoxul Abilene, oamenii pot gândi diferit, dar fiecare își imaginează greșit ce gândesc ceilalți.
E foarte util să pui întrebări înainte de a lua o decizie
Fenomenul apare în companii, administrație, politică, organizații și chiar în familie. De multe ori îl producem singuri printr-o eroare banală de comunicare: confundăm tăcerea cu acordul. „N-a zis nimeni nimic” devine „toată lumea este de acord”.
Poate tocmai de aceea, înaintea unei decizii importante, întrebarea utilă nu este doar „are cineva ceva împotrivă?”. Presiunea grupului face răspunsul dificil. Sau: „dacă decizia ar depinde numai de tine, ai face asta?”
S-ar putea să descoperim că autobuzul spre Abilene este plin cu oameni care nu voiau să plece nicăieri.
