Am fost la cursul festiv al specializărilor de Asistență Socială, Resurse Umane și Sociologie din cadrul Facultății de Sociologie și Comunicare a Universității „Transilvania” din Brașov. Am fost invitat cu insistență să particip și am bănuit că invitația ascundea și obligația de a a lua cuvântul. Cum acesta este un eveniment unic pentru studenți, prieteni, părinți, rude în general m-am pregătit din vreme pentru acest moment și am scris textul care a stat la baza intervenției mele orale. Vi-l pun la dispoziție cu intenția de a vă face o mică bucurie. Dacă am greșit, vă rog să mă iertați.
Mă consider un norocos!
Bună ziua! Mă numesc Ștefan Ungurean și mărturisesc acum, în fața dumneavoastră, că mă consider un norocos întrucât la 18 ani am ales să dau la sociologie, având astfel acces la o cunoaștere care mi se potrivește. Mă consider un norocos, căci visul meu de student, acela de a fi profesor și de a lucra cu tinerii, mi s-a împlinit. Mă simt norocos că am ajuns să trăiesc și să profesez în cel mai frumos oraș al țării, Brașov.
Încep prin a vă destăinui mici întâmplări din biografie, căci profesorii au și ei un trecut. Sunt întâmplări care au avut și ele un rost în viața mea.
Ca student, am bătut bine stadioanele.
La meciurile naționalei, plecam din cămin la 12 și veneam seara târziu. Și rezistam la foame cumpărând de la țigănci câte 5 cornete de semințe, 1 leu cornetul, de umpleam locul de cojile lor!
La cămin, ca la cămin!… Eram trei în cameră și colegii mei fumau de rupeau. Mucurile de țigări erau aruncate pe geam. Nu-mi aduc aminte să fi existat coșuri de gunoi și am bănuiala că asta nu se datora absenței banilor pentru asemenea dotări, cât presupunerii că administrația considera că studentul român ar fi singura ființă din univers care nu face mizerie. Din când în când, apărea câte o femeie de serviciu, le știți dumneavoastră, mai voluminoase, îmbătrânite, și ne întrebau dacă pot să dea cu teul sub paturi. Noi eram foarte amabili, băieți bine-crescuți, ne lăsam pe spate, ridicam genunchii la piept și le arătam respectivelor femei fundul ca să le ușurăm munca atunci când curățau sub paturile noastre!
La vreo trei ani după terminarea facultății, mi-am zis că ar trebui să văd o țară străină.
Să mă emancipez și eu. Și m-am înscris la BTT să vizitez Cehoslovacia, mai exact faimoasele lor orașe Praga, Brno si Bratislava. La Praga am fost cazați într-un cămin de fete. Mi-am dat imediat seama că Cehoslovacia este mai dezvoltată decât România căci femeile lor de serviciu erau frumușele, tinerele, de drag le-ai fi ținut în brate și le-ai fi sărutat. Nu ca ale noastre…
Numai că femeile lor de serviciu nu intrau în cameră și mi-am zis că o fi vreo formă de protecție față de armăsarul român (pe care altele îl numesc ciobănescul carpatin). Îmi vine în minte să întreb ghida ce și cum și aflu că respectivele fete drăguțe nu erau femei de serviciu, ci studente. Iar faptul că nu intrau în camerele noastre ținea de obligația noastră de a face curat în cameră. Din acel moment mi-am zis, totuși România este superioară Cehoslovaciei pentru ca statul român se obligă să ia gunoiul de sub patul studentului, ca ăsta să nu piardă timpul cu curățenia și să învețe pe ruptelea.
În iarna următoare m-am apucat de schi.
Am schiat doar în Poiana Brașov, mai precis în Postăvarul. Schiam din ianuarie până în mai și odată chiar am schiat de 15 iunie. Schiul în mai este pe bucăți. Vezi o porțiune de zăpadă, te dai pe ea, apoi dai schiurile jos și mergi prin noroi până ajungi la altă porțiune de zăpadă.
Alături de zăpada în cauză, am văzut toporași, iar printre toporași coji de portocale, de banane, ambalaje de țigări, de ciocolată, doze de suc. Acele gunoaie m-au revoltat când, la un moment dat, mi-am adus aminte că eu însumi făcusem mizerie pe stadioane.
Muntele m-a făcut să-mi fie rușine de mine și de trecutul meu.
Mi-am reamintit afirmația lui Heidegger cum că „a purta de grijă unui ,,lucru”, sau unei persoane în esenţa lor înseamnă: a le iubi, a le îndrăgi”. Și am concluzionat că tot ce făcusem pe stadioane și în camera de cămin unde am locuit exprima o deficiență emoțională, dacă pot spune așa. Nu iubeam locurile acelea, căci dacă le-aș fi îndrăgit cât de cât, nu le-aș fi murdărit.
Am ajuns odată la Londra.
Mi-am propus să stau pe iarbă în Hyde Park, parcul lor central. Era soare. La mică distanță de mine au venit patru briți. Eleganți, subțirei, costum, cravată. Și-au dat jos hainele, și-au desfăcut pachețelul cu sendviș, vorbeau, stăteau la soare. Până aici nimic neobișnuit. La un moment dat, s-au ridicat, pauza se terminase și au pornit spre locurile lor de muncă. Am observat că pe drum se aplecau și ridicau câte o hârtie ce se nimerea în calea lor. Undeva, mai departe, erau coșurile de gunoi și s-au abătut din drum și au dus hârtiile acolo.
Văzând gesturile lor, mi-am amintit de Tocqueville și de sintagma „interesul bine înțeles”.
Anume că, dacă faci un gest mic, ce exprimă un interes minor, acel gest al tău ajunge să se combine cu gesturile altora ca tine și astfel va rezulta un bine public mare, în care tu îți regăsești interesul. Asta înseamnă să ai capacitatea de a vedea acel lucru care nu este vizibil imediat, dar să fii convins că el va apărea prin gestul tău. Ei, bine, asta ține de o anume abilitate cognitivă.
Doar că de câte ori trec pe lângă lacul Bicaz și văd insulele acelea făcute din peturile aduse de râurile ce se varsă în lac îmi dau seama că tot de lipsa unei abilități cognitive e vorba, în sens invers, al răului mare pe care un gest mic îl poate face.
Si revenind la briții ăia, am dedus că grija lor este legată de ceva ce nu le aparține. De un lucru străin. Și așa am ajuns la concluzia că poți avea încredere într-o persoană care se preocupă de bunăstarea nu doar a ceva ce îi aparține, ci a ceva ce nu-i aparține.
Și acum să dezvălui tâlcul celor spuse până acum.
Primesc solicitarea să fac selecție și recrutare la o firma de IT. Să văd trei persoane care trecuseră deja prin probele de evaluare profesională. L-am intrebat pe manager ce așteaptă de la un angajat. Răspunsul a fost: să fie responsabil.
Am luat-o practic. Am solicitat un coș de gunoi pe care l-am plasat cumva tangent cu drumul candidatului spre scaunul pe care trebuia să se așeze. Am pus alături de acel coș un pahar din acelea de cafea, Nici unul dintre cei trei nu a luat paharul să-l pună în coș. Nu mi-a căzut bine ce am văzut. Mi-am zis, hai să vedem care este imaginea fiecăruia despre sine, bănuind că voi putea identifica ceva despre responsabilitate analizând această imagine.
I-am intrebat pe fiecare dintre cei trei candidați același lucru. Am început cu o presupoziție, anume dacă teoretic ar exista posibilitatea ca mâine să aibă un accident care să-i curme viața, de genul dă o mașină peste tine. Șocul întrebării a fost total, căci în acel moment omul numai la propria moarte nu se gândea.
Am repetat: dacă, în viitor, teoretic, așa ceva ar fi posibil.
Fiecare dintre cei trei a răspuns că teoretic așa ceva este posibil. Am continuat: ați avea vreo obiecție să vă înmormântez eu, pe banii mei, conform ritualului? Nu, au venit răspunsurile. Ați avea vreo obiecție să vă înmormântez la Cimitirul Vesel de la Săpânța? Nu! Oamenii intraseră deja în joc. Furnizați-mi, vă rog, o propoziție despre dumneavoastră, pe care să o dau meșterului de la Săpânța, să facă textul pe care să-l pună pe placă. Aveți timp cinci minute să vă gândiți la asta. Am dus lucrurile astfel în problematica conștiinței de sine.
Unul a spus că ar dori să-i fie reținută figura în memoria prietenilor, că a fost un bun jucător de baschet. Altul mi-a spus că ar vrea ca prietenii să-și aducă minte că a fost un băiat de gașcă. Al treilea mi-a spus că îi pare rău că nu a făcut atâta bine celor din jur pe cât aveau aceștia nevoie. Omul era în apropierea milei și l-am apreciat pentru asta, pentru că mila exprimă o esență meta-fizică.
La final, la întâlnirea cu managerul, i-am spus că doar unul are sufletul pregătit pentru a fi responsabil. Că are o imagine de sine cât de cât apropiată de prima cerință unui om responsabil. E vorba de decentrare de sine, dar trebuie instruit (întrucât nu ridicase paharul de lângă coșul de gunoi), că trebuie să aibă grijă de ceea ce nu-i aparține, adică să fie preocupat nu doar ce este scris în fișa lui de post, ci, dacă i se va ivi ocazia, să fie un sprijin pentru colegii săi. Ceilalți doi, așa centrati pe sine, mi-au apărut complet imaturi.
Morala intervenției mele are două gânduri!
Primul gând: atenție la suflet, arătați grijă și respect nu doar față de cei dragi, ci și față de natură și față de necunoscuți. Reflectați la faptul că viața care vi se deschide în față este o Plevnă ce trebuie cucerită și gândiți-vă la ceea ce veți scrie pe steagul pe care-l purtați în această luptă. Vă sugerez să aveți discernământ și răbdare. Există viitor. Și ca să nu suferiți, evitați să vă comparați.
Și mă întorc acum la ce am afirmat la început, că mă simt onorat că am fost profesor de sociologie la Brașov, asta însemnând posibilitatea de a întâlni tineri valoroși. Cu unii m-am și împrietenit. Discut cu Mihai, unul dintre absolvenții facultății noastre, despre această chestiunea a comparării. Mihai îmi spune că a citit într-o carte scrisă de scriitoarea spaniolă Irene Vallejo cum că comparația trebuie să o faci în raport cu tine. Cât de bun ești. Și să ai dorința să vrei să devii mai bun. Iar dacă te compari cu cei din jur, ești terminat. Și, așa cum spun gânditorii postmoderni Deleuze și Guattari, dorința trebuie să însemne producție, nu lipsă. Iar dacă te compari cu ceilalți, vei fi cu dorința mereu „pe lipsă”, nu pe „producție”.
Al doilea gând: înconjurați-vă de prieteni de la care aveți ce învăța! Prieteni dornici ei înșiși să se ridice, care nu se opresc din drum căci ei înșiși dispun de „dorința-producție” .
În încheiere, țin să vă mulțumesc că mi-ați dat posibilitatea de a mă exprima în toți acești ani cât am fost împreună, precum și azi!
Să fiți binecuvântați!
