Am scris despre groupthink. Apoi despre bandwagon. Adevărate capacane ale comunicării. Dar mai sunt capcane, merită să le descoperim.
Să spunem că eu cred că un politician e slab. Nu-l urăsc, nu cred că este întruchiparea răului. Mi-am făcut o părere despre el din ce am văzut și din ce am citit. O părere destul de proastă.
Apoi intru pe Facebook. Citesc o postare a cuiva care spune că politicianul e incompetent. Sunt de acord. Apoi mai citesc una. Și încă una. Cineva spune că nu poate fi doar incompetent, sigur are niște interese. Altul scrie că știe și care sunt interesele acelui politician și știe și cine îl controlează.
Dau un like, distribui, mai dau un like. Poate comentez și adaug și eu ceva (de rău). Facebook învață repede ce mă interesează și începe să-mi arate mai multe chestii din același registru. Iar după o vreme, în jurul meu sunt tot mai mulți oameni care cred cam ce cred și eu.
În acest moment, părerea mea se alterează. Nu se schimbă într-una opusă. Dar părerea cu care am venit în „bulă” începe să mi se pară prea moderată. Nu, n-am schimbat tabăra. M-am dus mai spre marginea ei.
Fenomenul are un nume: polarizare de grup – group polarization.
Oamenii care pornesc de la opinii asemănătoare pot ajunge, discutând și validându-se reciproc, la poziții mai categorice decât cele de la care au plecat. Nu internetul a inventat fenomenul, dar internetul i-a construit o casă foarte confortabilă.
Facebook-ul meu nu este lumea
În viața reală n-am cum să-i elimin pe toți cei care nu sunt de acord cu mine. Vecinul votează altfel. Un prieten vede războiul diferit. Altul crede altceva despre UE. Asta e, mă salut cu vecinul, schimb subiectul când vorbesc cu prietenul.
Pe Facebook e diferit, dar e mult mai simplu să iau măsuri. Unfollow. Block. Unfriend. Gata. Pe Facebook rămân eu și oamenii „rezonabili”. Adică aceia care gândesc ca mine.
După o vreme apare însă o problemă: dacă auzim aceeași idee de suficiente ori, nu ni se mai pare o opinie. Ni se pare evidență. Și dacă toți oamenii cu care vorbesc spun că am dreptate, concluzia e aproape inevitabilă: am dreptate.
Cercetările despre polarizarea online descriu exact mecanismul: îi ascultăm mai ales pe ai noștri, ne validăm reciproc și întâlnim din ce în ce mai rar argumentele celorlalți. O dovadă: fanii lui Georgescu și fanii lui Bolojan. Toți „au dreptate”. Despre Nicușor Dan nici nu mai vorbim.
România a încercat deja experimentul
Nu trebuie să mergem în America pentru exemple. Un studiu publicat în 2026 în Sociologie Românească a analizat 250 de postări de pe TikTok din perioada prezidențialelor din 2025, urmărind conflictul dintre românii din țară și cei din diaspora.
La un moment dat nu se mai confruntau doar două opțiuni politice. Se confruntau două feluri de oameni. Civilizați și barbari. Educați și needucați. Pro-europeni și pro-ruși.
Doar că aici mi se pare că se rupe ceva. Una este să spun: „Cred că ai votat greșit.” Alta a să spun, plin de dispreț: „Ai votat așa pentru că ești prost.”
După prima propoziție mai putem bea o cafea împreună. După a doua, nu mai putem bea nicio cafea. Putem, eventual, să ne-o turnăm în cap unul altuia…
Când nici ai tăi nu mai sunt suficient de „ai tăi”
Mai e posibilă o schemă interesantă aici. Pe măsură ce grupul se radicalizează, nu mai este suspect doar adversarul. Devine suspect și moderatul din propria tabără. Spui că adversarul a făcut totuși ceva bine? „Te-ai dat cu ei.” Pui o întrebare? „Le faci jocul.”
Dacă refuzi să distribui o tâmpenie evidentă, începi să pari trădător. Și uite așa, conversația devine o competiție de indignare. Nu mai este suficient să aparții grupului. Trebuie să demonstrezi că aparții „echipei”.
Un test simplu
Eu încerc să-mi pun din când în când o întrebare: dacă oamenii care nu gândesc ca mine au început să mi se pară tot mai proști, mai răi și mai periculoși, ce s-a schimbat?
Ei? Sau eu? Iată o întrebare enervant de bună.
Foto generată cu AI
