Au venit rezultatele PISA. Stăm prost. Dacă vreți o consolare, nu suntem singuri. La citire și matematică au scăzut și copiii din multe țări dezvoltate. Tema educației îngrijorează peste tot.
Zilele trecute, la Arcuș, am moderat un workshop despre abandonul școlar. În jurul mesei erau profesori, directori, psihologi, primari din mediul rural. Oameni care cunosc copiii despre care noi vorbim, de obicei, în procente.
Am stat câteva ore împreună și am ascultat. S-a vorbit despre sărăcie, despre părinți plecați la muncă în străinătate, despre copii care încep să lipsească și, încet-încet, dispar din școală. Despre profesori care încearcă să-i țină aproape.
S-a vorbit în termeni duri și despre România Educată, prostia aia inventată de Iohannis și acceptată de toată lumea pentru că venea de la șeful suprem.
Cum am ajuns aici? Cine e de vină? Profesorul, părintele, copilul, primarul unei comune încearcă fiecare, cum poate, să găsească soluții ca să trăiască într-o lume care se schimbă sub ochii lui. Și atunci?
Statul mereu în urmă. Ezită. Iubește controlul
Modernitatea înseamnă viteză și acces ușor la informație. Statul român continuă să aștepte dosare cu șină. Să facă reguli pentru orice. Control, nu libertate.
E un stat abuziv nu neapărat pentru că își propune în fiecare dimineață să facă rău, ci pentru că nu are încredere în oameni. Îi e teamă să-l lase pe profesor să decidă cum își predă materia. Îi e teamă să-l lase pe director să conducă școala. Statul se hrănește cu reguli și proceduri.
Dacă statul ar fi o ființă umană, i-ar fi scârbâ să de mâna cu cetățenii săi.
Nu există o singură rezolvare. O școală dintr-un sat sărac din Covasna nu seamănă cu un colegiu din centrul Bucureștilor. Copiii nu au aceleași probleme, familiile nu au aceleași posibilități. Școlile ar trebui să aibă autonomie să își stabilească programa, orarul, transportul copiilor din sat la liceu sau chiar să aducă profesorii la țară pentru cei din școlile profesionale.
Dar statul nu te lasă să faci treabă. Vrea să potrivească toate trupurile în aceeași haină.
Oamenii încearcă să trăiască
Lumea se schimbă. Informația pe care generația mea o căuta prin biblioteci este acum într-un telefon. Un copil dintr-un sat poate vorbi cu inteligența artificială și poate vedea lumea întreagă pe un ecran de câțiva centimetri pătrați.
În timp ce o lume se schimbă, o altă lumea e prinsă pe picior greșit. Părinții pleacă în străinătate la lucru. Copiii rămân cu bunicii. Își fac propriile lumi, orfani cu părinți în viață și care îi iubesc. Negociază, poate, suferințe.
Oamenii se adaptează pentru că trebuie să trăiască.
Numai statul rămâne pe loc. Și, cu cât lumea se mișcă mai repede, cu atât e mai înțepenit în trecut. Iar noi avem școala, avem statul și avem lumea, trei entități cu direcții diferite. Trei linii care ar trebui să se întâlnească și care, deocamdată, sunt perfect paralele.
Foto: Pxhere.com
