O dronă intră în spațiul aerian al României. Deschizi telefonul, laptopul, televizorul. Și afli că ne atacă rușii. Mai butonezi nițel: nu ne atacă rușii. Înțelegi mai întâi că drona a fost lăsată să intre, dar, de fapt, armata n-a fost în stare s-o doboare. Armata putea s-o doboare, dar n-a vrut.
Mai trec câteva minute și înțelegi că NATO ne apără. După aia înțelegi clar că NATO ne împinge în război. Sunt oameni care nu-s de meserie, dar știu sigur ce s-a întâmplat și îți explică în trei minute într-un filmuleț.
Un politician spune ceva. Un alt politician spune altceva. Un analist explică de ce primul are dreptate. Alt analist spune că primul greșește, iar al doilea are dreptate. Sigur, fiecare are surse bine informate.
Sigur, fiecare e foarte sigur.
Societatea se împarte după păreri. Tu ești singurul care nu mai e sigur de nimic. Ești cam prostălău!…
Societatea se așază după păreri și se divide în societăți mai mici. Societatea mai mică a celor care cred una și societatea la fel de mică a celor care cred alta. Adevărul nu umblă gol. E îmbrăcat cu interpretări, imagini, titluri, fragmente de film, indignare și, mai ales, cu certitudini.
Adevărul a atât de gros îmbrăcat, încât nu se mai vede de atâtea haine.
De ce scriu toate astea? Nu vreau să emit judecăți de valoare și nici să scriu eseuri. Scriu pentru că mi-e clar că marea victorie a propagandei nu este să te facă să crezi ceva. Este să te facă să nu mai știi ce să crezi.
„Eu nu mai cred pe nimeni” e o propoziție devenită laitmotivul oricărei interacțiuni cu știrile. Culmea e că trăim într-o vreme în care avem mai multe informații decât a avut orice om vreodată.
A, era să uit. Propaganda e mai ieftină decât un „stol” de drone. Societatea bântuită de propagandă e o victimă. Iar statul care ar trebui să ne apere stă și el pe propria lui propagandă.
