Skip to main content

Am scris despre groupthink, despre efectul bandwagon, polarizarea de grup și, cel mai recent text, despre Paradoxul Abilene. Se conturează, fără să-mi fi propus neapărat, o mică serie despre felul în care ceilalți ne influențează judecata.

Ei, bine, mai este un mecanism interesant despre care merită să povestim. Se numește spirala tăcerii.

E o schemă care analizează situațiile în care unii oameni vorbesc foarte mult, iar alții, deși poate sunt mai numeroși, preferă să tacă. De ce?

Majoritatea care poate să nu fie majoritate

Teoria a fost formulată în anii ’70 de cercetătoarea germană Elisabeth Noelle-Neumann. Ideea este că ne uităm în jur și încercăm să înțelegem ce cred ceilalți despre o idee. Dacă avem impresia că ideea este împărtășită de mulți, vorbim mai ușor. Dar dacă ni se pare că suntem puțini, devenim mai rezervați.

Nu neapărat pentru că ne-am schimbat părerea. Poate nici măcar nu avem îndoieli. Dar nu toată lumea are chef să-și petreacă seara certându-se cu douăzeci de oameni pe Facebook. Și atunci tace.

De aici începe spirala tăcerii: cei care cred că reprezintă opinia dominantă vorbesc mai mult. Ceilalți vorbesc mai puțin. Iar pentru că aceștia tac, primii par și mai numeroși.

Rețelele sociale au mărit fenomenul

Când Noelle-Neumann își formula teoria, Facebook, TikTok și X nu existau. Astăzi purtăm permanent în buzunar o mașină care ne arată ce cred ceilalți. Sau, mai exact, ce spun ceilalți că gândesc. Nu este deloc același lucru.

Zece oameni foarte activi pot produce o sută de comentarii. Nouăzeci pot citi și merge mai departe. La final vedem o sută de comentarii și zero tăceri. Facebook nu are buton pentru „am citit, nu sunt de acord și am lucruri mai bune de făcut”.

De aici apare o confuzie frecventă: vizibilitatea unei opinii nu ne spune automat câți oameni o împărtășesc.

Propaganda mai adaugă ceva

Propaganda lucrează prin repetiție, emoție, simplificare și selecția convenabilă a faptelor. Gândirea critică o încurcă, pentru că presupune întrebări: cine spune? de unde știe? care sunt faptele? ce lipsește din poveste?

Dar propaganda nu trebuie neapărat să-i convingă pe toți. Dacă un mesaj devine suficient de prezent, poate crea și impresia că aproape toată lumea este deja de acord. Cei care gândesc diferit se pot percepe drept minoritari, iar unii dintre ei aleg să tacă. Vocile rămase devin astfel și mai vizibile.

Gândiți-vă la sarmalele de la Cotroceni. Nu pentru meniu, bietele sarmalele sunt nevinovate. Dar la acea masă au participat predominant voci – selectate, evident! – care susțin aceeași narațiune publică. Priviți din exterior, consumatorii de sarmale pot produce imaginea unui consens social real. Numai că acordul lor nu este neapărat acordul societății. Este un efect al zgomotului făcut de meseni.

Facebook nu este un sondaj

O sută de comentarii în aceeași direcție nu înseamnă că „toată lumea gândește așa”. Vedem vocile celor care vorbesc. Nu vedem opiniile celor care tac.

Și mai există un test interesant: alegerile. Unele opinii, grupuri sau curente pot părea uriașe pe Facebook. Sunt peste tot, comentează, distribuie, domină conversația. Când însă ajungem la vot și numărăm oamenii, nu comentariile, proporțiile pot arăta foarte diferit.

Facebook măsoară vizibilitatea și activitatea. Alegerile măsoară voturi. Una nu poate fi transformată automat în cealaltă. De aceea vorbim despre o iluzie a majorității. Uneori majoritatea pe care credem că o vedem există. Alteori însă există doar impresia ei.

Foto: pxhere.com

Tudor Artenie

Author Tudor Artenie

More posts by Tudor Artenie

Leave a Reply