Internetul a consacrat o meserie interesantă: omul care face zgomot. Nu face pantofi sau haine, nu proiectează poduri, nu descoperă medicamente și nici nu scrie romane. Doar se exprimă. De obicei, vorbește despre ceilalți. Despre ce-au făcut, ce n-au făcut și, mai ales, despre ce ar fi trebuit să facă.
Am scris în seria Capcanele comunicării despre groupthink, efectul bandwagon, polarizarea de grup, paradoxul Abilene și spirala tăcerii. Mai există însă o capcană, poate mai potrivită vremurilor noastre: confuzia dintre vizibilitate și valoare. I-aș spune, la recomandarea unui prieten sociolog, teoria urmei.
Dacă vorbește suficient de des și suficient de tare, începe să fie urmărit. Nu e nevoie de cultură sau competență, e nevoie doar de urmăritori. Dacă are mulți urmăritori, devine influencer. Dacă are și mai mulți, începe să câștige bani. Iar dacă lucrurile merg foarte bine, într-o bună zi poate ajunge să mănânce sarmale la Cotroceni.
Vocile de serviciu, mereu la datorie 🙂
Cititorul de prompter devenit conștiință publică. A citit ani întregi ce scriau alții, iar acum scrie el ce trebuie să credem noi.
Reprezentanta diasporei, prezentă la datorie de dimineața până seara. Are păreri despre țară, politicieni, democrație și popor. Mai confundă uneori Grecia cu Ciprul, dar trece peste asemenea accidente culturale cu admirabilă nonșalanță. Facebookul curge repede.
Activistul cu telefonul într-o mână și cauza în cealaltă. Bineînțeles, apare peste tot și un cont pentru donații. Cauzele nu străbat oricum mediul online, au nevoie de susținere așa cum au nevoie activiștii de autoturisme pentru deplasări.
Influencerul onlineist. Dacă dimineața cade guvernul, explică de ce. Dacă la prânz nu cade, explică de ce n-a căzut. Seara explică de ce ambele variante îi confirmă postarea de dimineață.
Și mai sunt și alții și altele, dar se știu și, mai ales, se văd.
Uneori, opinia alunecă spre propagandă. Alteori, e împinsă încolo. Și nu e propaganda veche, cu afiș și lozincă. E o schemă nouă de propagandă, vine cu selfie și „dragii mei”. Pare personală și spontană și are mereu aceeași concluzie: ai noștri sunt buni, ceilalți sunt răi.
Economia gălăgiei
Cu suficienți urmăritori, atenția produce bani. Publicitate, donații, contracte, podcasturi, apariții. Algoritmii nu iubesc tăcerea. „Nu știu” este una dintre cele mai proaste formule de marketing.
Așa că vocile vorbesc. Și omul care constată că este ascultat începe, încet, să creadă că este important. Uneori ajunge să creadă și puterea același lucru. Și atunci vine consacrarea.
Iar lângă consacrare, apare sarmaua. Erupe, cu grăsime și smântână, pe bărbiile ridicate cu mândrie, înnobilându-i pe proprietari, făcându-i cavaleri ai zgomotului efemer.
Sarmaua și clipa
Sarmalele sunt un lucru serios și, spre deosebire de multe postări de Facebook, au trecut cu succes testul timpului. Dar cele de la Cotroceni au avut și o funcție simbolică. Pentru o seară, vocile de pe Facebook au intrat în Palat. Invitația prezidențială le-a confirmat importanța. Like-urile au primit tacâmuri, șervet și protocol.
Vocile au căpătat statut oficial. E drept, e un statut fără nicio răspundere, niciuna nu și-a cerut scuze pentru că a făcut zgomot și a influențat lumea.
Sarmaua se poate și scuipa
Propagandistul are un privilegiu extraordinar: poate ridica un om până la cer fără să răspundă pentru ce face omul acela după ce ajunge acolo. L-a prezentat drept salvator, competent, onest – ultima redută a democrației. Și-a pus audiența, prestigiul și certitudinile în slujba lui.
Apoi alesul începe să nu mai corespundă. Nicio problemă. Sarmaua poate fi scuipată la fel de repede cum a fost înghițită. Cel care ieri explica de ce trebuie să-l alegem ne explică astăzi cât de dezamăgit este de el. Fără bilanț și fără „am greșit”. Fără prea multe întrebări despre propria contribuție la construirea personajului.
Propaganda are influență, dar rareori are răspundere.
Politicianul rămâne cu mandatul. Alegătorul, cu consecințele. Propagandistul, cu urmăritorii și poate începe următoarea poveste.
Teoria urmei
Haideți să ne imaginăm că ne întâlnim peste 30 de ani. După un scriitor rămâne o carte. După un arhitect, o clădire. După un profesor, sute de elevi. Chiar și după un politician bun, cu puțin noroc, rămâne ceva.
Ce rămâne după voci? După oamenii care au trăit comentând ce făceau ceilalți? Care au cerut bani sau au produs bani scriind despre cauzele aflate în trend? Oare miile de postări și de verdicte rămân? Le va mai citi oare cineva? Se vor aduna sarmalele în cărți?
E o mare diferență între a ocupa timpul și a trece prin timp. Între a lăsa ceva în urmă și a trăi exclusiv folosul clipei. Tepria urmei ne spune că propaganda are nevoie doar de clipă. Urma are nevoie de timp.
Foto: ChatGPT
