Niciun candidat la prezidențialele din mai 2025 nu are proiect de țară. Niciunul nu pare să știe ce este un proiect de țară. Nu vreau să dau exemple din arsenalul de propagandă al vreunuia, dar niciunul nu spune în ce direcție va merge România dacă el sau ea va ajunge la cârma statului.
Ce înseamnă un proiect de țară?
Un proiect de țară este un document programatic. Un document pe care un candidat la președinție ar fi trebuit să îl pregătească demult. În principiu, sunt între 17-20 de domenii care ar trebui acoperite de un astfel de proiect: de la dezvoltare economică la politică externă. De la politicile publice dedicate familiei la cele de mediu. De la sport la cultură.
O să spuneți că președintele nu se ocupă de toate acestea. Așa este, sarcinile sunt împărțite. Dar la nivel de orientare strategică, orice candidat arată alegătorilor ce crede că ar fi de făcut. Mergem cu SUA sau cu UE? Rămânem cu amândouă? Ce rol vrem să avem în regiune? Dar în Europa? Sau, ca să schimbăm registrul, vom aproba căsătoriile între persoane de același sex? Dar adopția copiilor de către cupluri de același sex? Scoatem serviciile secrete din zona de decizie în stat sau trăim în continuare în poziție de drepți? Șamd.
Candidații noștri sunt mai mult decât superficiali.
Unii se întorc din vacanță, alții și-au luat vacanță ca să candideze. Toți „luptă până la capăt”, niciunul nu vorbește despre pace (mă refer la pacea socială!). Nu a venit niciunul cu soluții la probleme, nu am văzut nici măcar o prezentare scurtă – un power-point – despre cum va merge România dacă ajunge el/ea președinte.
Candidații noștri se limitează la două perspective – cea suveranistă și cea proeuropeană. În esență, niciuna nu neagă apartenența la UE, ci pune problema suveranității naționale versus dominața legislației UE. Dar nici măcar aceste lucruri nu le explică nimeni.
Presa s-a degradat, fuge după declarațiile unui Gigi Becali. Iar dacă nu face acest lucru, atacă politica americană, pe Donald Trump și JD Vance. Sau invers, atacă UE și pe Ursula von der Leyen (restul comisarilor europeni nu sunt prea cunoscuți). Editorialiștii români se simt ființe superioare, ei dețin adevărul absolut. Iar când instituțiile de presă la care scriu publică documente secrete de la procurori sau polițiști – care le scurg către presă ca să-și legitimeze acțiunile! -, tac așa cum trebuie!… Cine să-i întrebe pe candidați dacă au vreun proiect de țară?