Prof. Univ. Dr. MSc Alexandru Vlad Ciurea este neurochirurg, director științific al Spitalului Sanador
Palatul Cotroceni și Palatul Victoria sunt într-un război continuu, iar finalul acestuia pare foarte departe. Nu se întrevede nici măcar un armistițiu. Este adevărat, politicienii sunt obișnuiți să se lupte între ei (pe banii noștri, desigur). Dar orice război produce victime, iar paroxismul încleștării instituționale face ca victimele să fie românii și România.
Nu mai faceți selfie sau live la volan! Zilele trecute, un tânăr care își potrivea telefonul mobil pentru a-și face o filmare live a lovit un cap de pod. Erau patru tineri în mașină. Doi au murit! Nu este primul accident de acest fel. Acum câteva săptămâni, în Ungaria, șoferul unui microbuz care aducea acasă câțiva români de la muncă, din străinătate, a început o transmise live pe telefon. Microbuzul s-a înfipt într-un camion. Mai mulți oameni au murit. Zeci de accidente de circulație au avut loc pentru că șoferii își făceau selfie în timp ce conduceau. Continue Reading
Pune, oare, etica medicală, sub semnul întrebării devenirea noastră ca ființe moderne? În condițiile în care societatea progresează, răspunsul este nu! Etica medicală ar trebui să evolueze la fel ca …tehnologia. Iar judecata asupra dreptului la viață nu poate fi desprinsă de progresul științei medicale. Și totuși…
Alfie, un băiețel de aproape 2 ani, a fost diagnosticat cu o boală neurologică degenerativă extrem de rară. Doar 16 oameni de pe întreg globul pământesc au primit același diagnostic. Medicii de la spitalul din Liverpool nu l-au putut ține în viață decât cu ajutorul aparatelor.
Deciziile spitalului și ale justiției britanice au privit etica medicală dintr-o perspectivă stranie pentru mine. „Moartea demnă” contra „dreptului la miracol”. Pentru mine, a medic neurochirurg, mereu în situații extreme din perspectivă profesională, o astfel de decizie este departe de ceeaa ce numesc bătălia pentru viață. Părinții au făcut apel. Dar apelul lor a fost respins, chiar dacă Italia îi acordase lui Alfie cetățenia sa și se pregătea să îl transfere la o clinică unde medicii credeau că se mai poate face ceva.
La 28 aprilie, micuțul s-a stins. Am mai scris pe această temă în România liberă. Tragedia a îndurerat o întreagă lume. Chiar și Papa Francisc a scris: „Sunt profund mișcat de moartea micului Alfie. Astăzi mă rog special pentru părinții lui și fie ca Dumnezeu Tatăl să-l primească în îmbrățișarea sa tandră”.
Oameni din toate colțurile lumii au reacționat public. Mass-media din întreaga lume a scris despre disperarea și lacrimile părinților, ca și despre sistemul legislativ care a stabilit că „binele copilului” este moartea. Au fost citați profesori în etica medicală, oameni de știință, preoți, lideri de opinie. Au apărut chiar știri care spun despre părinții lui Alfie că făceau parte dintr-o organizație creștină, iar judecătorul – dintr-o asociație care apără drepturile persoanelor homosexuale.
În esență, dilemele s-au redus la chestiunea dreptului asupra vieții și s-au văzut limpede două tipologii de răspuns: prima, în care Știința are drepturi supreme, iar cea de-a doua în care Dumnezeu este decident. Ateu versus credincios. O schemă cu două atitudini antagonice. O schismă care ne pune în față o provocare extrem de mare: de fapt, cine suntem?
Ca neurochirurg și ca profesor, cu multă experiență și în neurochirurgia pediatrică, am văzut, am operat și am tratat cazuri extrem de grave. Cred în progresul științei și sunt martor direct al performanțelor medicale care au crescut ca urmare a introducerii tehnologiilor avansate și a medicamentelor de ultimă generație. Și nu trebuie să ne oprim. Creativitatea minții umane trebuie încurajată, iar cercetarea trebuie sprijinită.
Dacă a merge înainte ca societate înseamnă să nu mai credem în miracole, ar trebui să ne oprim și să privim mai atent înăuntrul nostru și la istoria noastră de până acum. Să ne oprim pentru că nu suntem pe drumul cel bun. Altfel spus, într-o lume în care medicii jură, judecătorii jură, dar ei nu cred în nimic, ce mai înseamnă acel jurământ?
Foto: news.sky.com
Iureșul finalului de an a făcut ca graba să devină cuvânt de ordine. Umplem magazinele și șoselele. Parcă am vrea să ne ținem „în priză” constant. Preocupările noastre imediate sunt extrem de concrete și aproape banale. Și sunt departe de valori. Suferă cineva de patriotism, credință, dreptate, dragoste, generozitate?
Cu cât iureșul fiecărei zile este mai puternic, cu atât suntem și noi mai zdruncinați în interior. Vrei sau nu vrei, toate cele ce se petrec în imediata ta apropiere te afectează în mai mică sau mai mare măsură. Un aliat puternic în aceste zile în care iureșul este mai puternic ar trebui să ne fie echilibrul. Să știm să facem acei doi-trei pași înapoi, pentru a vedea ansamblul. Pentru a respira adânc și pentru a analiza prudent ceea ce vedem. Trebuie să ne protejăm de factorii care produc stres.
Un mod de a o ține la distanță este să reducem timpul de privit la știri (ce plăcere pe realizatorii acestora să le împăneze cu ură, furie sau spectacol morbid!) și să citim. Bill Gates a fost întrebat de un reporter ce ar dori să îi aducă Moș Crăciun. Timp să citesc, a cerut acesta! Cărțile ne pot fi un bun camarad și – important! – un sprijin pentru echilibrul amenințat sau pierdut. Timpul petrecut cu prietenii – reali, nu virtuali – este iarăși un scut împotriva stresului. Un concert, un spectacol, o plimbare în aer liber – toate acestea sunt miraculoase pentru creier. Le-am scris și spus de multe ori și o voi face mereu, pentru că este datoria mea să o fac!
Ce ne doare? Ce ne preocupă? Valorile de care vorbeam ocupă prea puțin loc. Cum să facem să le dăm mai mult spațiu în viețile noastre? Haideți, înainte de a fi striviți de iureșul zilei, să răspundem la câteva întrebări. Ce facem pentru a contribui la binele comun? Ce facem pentru a fi buni creștini, pentru Dumnezeu? Pentru semenii noștri? Dacă răspunsurile la aceste întrebări vor fi prea sărace, dacă nu găsim răgaz și echilibru sau dacă „disponibilitatea la program prelungit” e doar pentru fuga dintr-un loc în altul, atunci măcar la propria noastră sănătate să ne gândim!
Foto: hercampus.com, drhyman.com
Institutul Cantacuzino va trece în coordonarea Ministerului Apărării Naționale. Institutul de Seruri și Vaccinuri „Prof. Dr. Cantacuzino“ – așa cum s-a numit inițial – este al doilea institut de acest fel din lume. Primul a fost Institutul „Pasteur“, de la Paris. A fost înființat la 16 iulie 1921, prin Mare Decret al regelui Ferdinand I. Nou-înființatul Institut de Seruri și Vaccinuri primește numele fondatorului său, Prof. Dr. Ion Cantacuzino, care a fost și primul director.
La 16 ani, cel ce avea să fondeze Institutul Cantacuzino devine elev al Liceului „Louis le Grand“ din Paris. Între 1882 și 1885, a absolvit Facultatea de Litere și Filosofie din Orașul Luminilor. Își face serviciul militar în România, apoi revine la Paris și studiază științele naturale și, în paralel, medicina. Lucrează la Institutul Pasteur, apoi revine în țară și înființează, la Iași, un laborator în cadrul Institutului de Bacteriologie.
Devine profesor universitar la Facultatea de Medicină. Pune, practic, bazele microbiologiei și imunologiei românești. Înființează „Revista Științelor Medicale“, „Annales de Biologie“ și „Archives Roumaines de Pathologie Experimentale et de Microbiologie“. Este autor al Legii Sanitare din 1910 și înființează șase laboratoare antiepidemice în țară. Mai multe informații despre viața și activitatea profesorului găsiți aici.
Modernizarea României ar fi fost mai grea și mai îndelungă în timp fără efortul Profesorului. Institutul Cantacuzino a fost, de la înființare, un monument al științei medicale românești. Nici regimul comunist nu s-a atins de acest obiectiv. Parte componentă a sistemului medical, Institutul Cantacuzino și-a păstrat destinația inițială. Românii au avut vaccinuri și seruri, s-a făcut cercetare și s-a făcut și producție. Până acum aproximativ un deceniu, când institutul a intrat într-un declin care avea să-i prevestească dispariția.
Conform proiectului, se va numi Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare Medico-Militară Cantacuzino. În contextul în care România este membră NATO, un institut de seruri și vaccinuri, dar și cu o mare componentă de cercetare, creează nenumărate avantaje țării noastre și aliaților săi. Institutul Cantacuzino este un obiectiv medical de importanță strategică.
Desființarea acestui institut ar fi ar fi fost o crimă. Avem nevoie de Institutul Cantacuzino din toate punctele de vedere. Sper să nu mai apară nicio piedică până săptămâna viitoare!
Foto: bucurestifm.ro
Seriozitate. Adică, însușirea sau calitatea de a fi serios. Condiție esențială pentru orice construcție menită să dureze. Etică. Adică cinste, onestitate, corectitudine. O altă condiție esențială ce trebuie pusă la baza oricărei construcții. De orice fel ar fi aceasta – de la un drum, la o intervenție chirurgicală pe creier.
Exemple sunt nenumărate, le vedem, le auzim și, mai ales, le trăim în fiecare zi. Eu cred că le trăim prea mult și nemeritat de des, dar capacitatea de indignare a societății românești pare că s-a atrofiat. De la celebra expresie „merge și așa“ până la o altă cunoscută propoziție – „nu ne facem bine“ –, câmpul renunțărilor și acceptării absenței seriozității și a onestității este plin de recoltele unei treceri superficiale printr-o viață cu al cărei cenușiu conviețuim de minune.
Îmi plac managerii de spital care, în ciuda tuturor dificultăților, au făcut din unitățile lor medicale embleme ale sistemului de sănătate. Știați că la Moinești există un spital public recunoscut la nivel european pentru calitatea serviciilor sale? Din păcate, un exemplu rar. Cum rare sunt și exemplele din politică, administrație, educație sau din orice altă parte a societății.
Sau că pot fi incluse în categoria resurselor de marketing și publicitate. Într-o societate în care totul este de vânzare, iar propaganda se dezlănțuie prin toți porii și (ne) consumă (aproape) toate energiile, seriozitatea și corectitudinea par mai degrabă exerciții de naivitate. Cum vreți să ne meargă bine astfel? Cum să stăm mereu în fața unui zid mâncat de vreme?
Se spune că în viață trebuie să faci un copil, să construiești o casă și să sădești un pom. Un set minim de repere simbolice care ar trebui să dea sens fiecărei ființe umane. Dar ca să faci un copil este corect să îți întemeiezi o familie, pentru că un copil are nevoie și de mamă, și de tată (atenție la dezbaterile care privesc familia și schimbările din Constituția României). Ca să construiești o casă trebuie să muncești, iar ca să sădești un pom trebuie să iubești natura. Ca să le împlinești pe toate acestea trebuie să fii serios și onest. Responsabilitatea presupune implicare, curaj și bucurie de a trăi.
Pot accepta ideea că oamenii politici sau oamenii de afaceri au obiective clare și folosesc slăbiciunile unei societăți în folos propriu, electoral sau pentru a face profit. Dar nu pot accepta ușurința cedării în fața anormalului și a nerespectării regulilor. Și nici cedarea în fața necinstei.
Nu accept ideea că am fi un popor de margine, cu aplecare spre renunțare și alienare, sau o societate pentru care seriozitatea și onestitatea nu reprezintă nimic. Am scris despre seriozitate și etică și în România liberă. În curând, voi lansa o carte cu articolele pe care le-am publicat în acest ziar. Cartea se va numi „Seriozitatea și etica nu sunt opționale”. Cred că veți fi de acord cu titlul acesteia.
Foto: waywardsoncarryingon.wordpress.com, bgfons.com, commons.wikimedia.org
Ziua Mondială a Creierului se celebrează, de patru ani, la 22 iulie. Este parte a unei campanii de conștientizare a decidenților politici din întreaga lume. „Afecțiunile neurologice lipsesc în mare parte din agendele naționale și internaționale de sănătate”, a declarat, acum patru ani, dr. Raad Shakir, președintele Federației Mondiale de Neurologie (WFN). Ziua Mondială a Creierului coincide cu ziua în care a fost înființată această federație, în 1957.
De Ziua Mondială a Creierului se cuvine să trec în revistă câteva lucruri despre evoluția acestui organ. Unele informații poate sunt mai puțin cunoscute. Pe altele, poate le știți. Dar, așa cum „știm tot” despre inimă sau ficat (mai ales când sunt în suferință), este bine să știm și despre creier mai mult.
Astfel, dezvoltarea sistemului nervos începe din cea de a 3-a săptămână din viață, când tubul neural își începe dezvoltarea. Prima celulă a organismului recunoscută ca funcțională este celula nervoasă. După aceea apare celula cardiacă.
Este dovedit științific faptul că adulții pierd un neuron pe secundă. Dar encefalul uman poate trăi 300 de ani. Avem o serioasă „rezervă” de neuroni. O serie de factori influențează și cresc rata de apoptoză a neuronilor („moartea programata a celulei neurale”). Acestea includ elementul vascular cerebral, dar și insuficiența substanțelor de suport cerebrale nutriționale (glucide, minerale care își au originea în legume și fructe).
Toxinele endogene și exogene – stresul, fumatul, alcoolul sau drogurile influențează puternic viața creierului. La fel cum influențează și afectează structurile neurale traumatismele cranicerebrale repetate, expunerea la radiații și chiar și telefonia mobilă.
Deși există multe legende, nu s-a putut stabili științific o legătură majoră între mărimea volumului cerebral și funcțiile majore ale acestuia: inteligență, memorie, decizie, cogniție etc. Dar au existat persoane cu un volum cerebral recunoscut mare și cu o inteligenta peste medie: Newton, Napoleon Bonaparte, Tesla, Beethoven.
În altă ordine de idei, revenind la zilele noastre, știm că inteligența umană (creierul) a creat computerele. S-a născut, firesc, întrebarea legată de „concurența” dintre creier și computer. Care „gândește” mai mult și mai bine? Răspunsul a venit din Japonia, de la Japan’s Fujitsu K Computer: 83.000 de procesoare pot replica 1% din funcția cerebrală pentru 1 secundă în … 40 de minute.
Dacă tot este Ziua Mondială a Creierului, trebuie să știți că există și domeniul „brain-fitness”. Mai simplu spus, menținerea în formă a creierului înseamnă: trezirea cât mai devreme dimineața, 3 mese pe zi (ultima până la ora 19.00), un consum de 2 litri de apă pe zi, 7-8 ore de somn noaptea, sport și mișcare. Bucurați-vă de viață și de tot ce este frumos și, dacă se poate, nu uitați animăluțul de companie. Și, nu în ultimul rând, învățare și muncă.
Foto: babwnews.com, pbs.org, theconversation.com
„Dumneavoastră vă vaccinați cățelul?” În plină campanie împotriva vaccinării copiilor, cineva a pus această întrebare. Am realizat că marea parte a orășenilor care își cumpără un pui de câine îl vaccinează. Poate cei care stau la țară nu o fac în mod consecvent, dar vaccinul antirabic este prezent și la sat. E mai important un cățel decât un copil?
Câțiva indivizi au declanșat o aprigă și continuă bătălie împotriva vaccinării. Pot părea mulți, dar eu cred că sunt puțini. Pot părea intelectuali, dar cei care spun „nu vă vaccinați copiii!” sunt fie semidocți periculoși, fie purtători ai unor interese comerciale. Presa însă dă credit celor care fac audiență, deși eu cred că jurnaliștii sunt vaccinați. Iar cei care citesc pe Internet texte pseudoștiințifice, ajung să le răspândească la rândul lor. Am scris (aici și aici) despre atitudinea iresponsabilă și criminală a acestor deținători ai „adevărului absolut“ și despre beneficiile vaccinării. Aș vrea să văd la televizor o discuție între un adversar al vaccinării și părintele unui copil bolnav sau care nu a supraviețuit. Să vedem atunci argumente!
Până atunci, vă invit să aruncați o privire asupra unei situații la nivel european (click pe graficul de mai sus), ca să vedeți că suntem codași la capitolul „vaccinați”.
Acestea au fost cuvintele doamnei Zsuzsanna Jakab, director regional al Biroului OMS pentru Europa. A venit în România îngrijorată epidemia de rujeolă și de scăderea numărului de copii vaccinați. Medicii, farmaciștii, cercetătorii din acest domeniu spun toți același lucru: prezența metalelor grele în seruri este interzisă de Agenţia Europeană a Medicamentului. Dumneavoastră pe cine credeți?
Fetiță bolnavă de variolă. Ați mai auzit de variolă în România?
Credeți că variola, care a ucis în jur de 500 de milioane de oameni în secolul XX a dispărut prin vreun miracol? OMS a desfășurat o amplă campanie mondială de vaccinare, iar boala a fost eradicată în 1977. Nu s-a întâmplat în Evul Mediu, ci acum câteva zeci de ani. Ajunseserăm pe Lună, dar mai erau focare de variolă pe planetă.
Dr. Donald Henderson
Foto: nymag.com, ejinsight.com, wikipedia.org
Japonia și China. Am conferențiat de curând în aceste două țări îndepărtate. Am fost invitat de un cunoscut profesor neurochirurg japonez. Profesorul Takanori Fukushima este o personalitate internațională, un adevărat globetrotter al neurochirurgiei. Anul acesta a organizat un periplu de conferințe în Japonia și China. A invitat un grup de conferențiari cunoscuți din Europa, Japonia și America. Evenimente vii, pe teme complexe, cu demonstrații, discuții, interpelări. Totul într-o oganizare perfectă și de o eleganță pe care merită să o notăm. Am fost unul din cei trei profesori europeni invitați – unul din Germania, unul din Suedia și cu mine – și am rămas foarte impresionat. Au mai participat doi profesori din SUA, iar ceilalți conferențiari au fost japonezi și chinezi.
Drumul spre capătul lumii a fost lung și greu. Dar merită să îl străbați! De la Frankfurt la Tokyo sunt 13 ore de zbor. La Tokyo, schimbare de avion. Am petrecut două ore în aeroportul imens din Tokyo. După aceea, încă două ore de zbor până în localitatea Fukuoka, din cea mai de sud insulă, Kyushu, foarte apropiată de Coreea de Sud.
Fukuoka are un centru universitar extraordinar de bine pus la punct, cu toate facilitățile posibile. Din multe puncte de vedere, inclusiv din cel al neurochirurgiei, aproape atinge perfecțiunea. La nivel mondial, în momentul de față, există aproximativ 33.000 de neurochirurgi specialiști. Nu cunoaștem încă unele date din Asia Centrală, și nici din Rusia, care nu raportează toți neurochirurgii pe care îi deține la nivel de specialist. Dar dacă ne întoarcem la Japonia, din cei 33.000, 8.000 sunt în Japonia. Din acest motiv, nu toți au loc de muncă în această calitate, de practicieni. Jumătate lucrează în partea clinică, iar cealaltă jumătate lucrează ori în robotică, ori în cercetare. Japonezii „împing” această specializare incredibil de mult și sunt, toată lumea recunoaște, în topul neurochirurgiei mondiale. Peste Statele Unite, peste Germania.
De la Fukuoka am plecat spre un alt centru universitar, în Kochi, pe insula Shikoku, iar de acolo ne-am dus la Kyoto. A fost capitala Japoniei medievale, iar în timpul liber am vizitat locuri extraordinare și am aflat lucruri extraordinare despre istoria acestei țări. După aceea ne-am îndreptat spre Tokyo, unde am avut alte conferințe.
Japonezii s-au comportat cu amabilitate ieșită din comun. Au fost impecabili. Felul în care te ascultă, te apreciază, te invită, ți se dă cuvântul, răbdarea pe care o au, chiar dacă știu subiectul respectiv, sunt impresionante.
Conferințele au fost de asemenea impresionante. Profesorul care ne-a invitat, un super-one-man-show, Takanori Fukushima, mai avea și program operator. Am vizitat și blocul operator. Conferința începea la orele 8.30 – 9.00, domnia-sa la 7.00 era acolo, știa cazurile, le avea pregătite, începea operația. Uneori se transmitea din sală live, alteori ne arăta rezultatele și se întorcea în sala de conferințe. În aceste patru-cinci orașe în care am conferențiat în Japonia, profesorul Fukushima întotdeauna și-a desfășurat și partea operatorie. Trebuie să recunosc, din nou: clinicile japoneze depășesc posibilitățile multor clinici din Europa. Erau cazuri extrem de dificile, numai chirurgie cerebrală pentru care era nevoie de facilități deosebite și de un medic cu experiență și îndemânare.
Japonia – o țară foarte bine organizată.Poate nu la fel de pitorească (în sens românesc al cuvântului). Japonezii au o țară cu mult asfalt, multă sticlă și mult beton. Și se înalță din ce în ce mai mult, crește pe verticală. Este o țară mică, practic. Dar are peste 110 milioane de locuitori, trebuie să aibă toți de lucru, trebuie ca toți să poată progresa, iar mințile japoneze împing societatea înainte. Tind spre perfecțiune și muncesc extrem de mult.
Primul șoc pe care l-am avut în Shanghai a fost smog-ul. Un oraș imens, unii spun că are 22 de milioane de locuitori, cu o populație mai numeroasă decât cea din țara noastră. Acoperit de un smog infernal, astfel încât orașul nici nu se vedea. Se vedea doar smog-ul.
Când am aterizat, am trecut prin pâcla de smog și am ajuns la un aeroport uriaș. Fără limite. Cât vezi cu ochii orizontul, așa era aeroportul. Avioane care continuu se ridicau. Sunt trei aeroporturi în Shanghai, care mai de care mai plin de aeronave și mai solicitat.
O dezvoltare de care ei să răspundă și pe care ei să o poată controla. Și au ridicat un oraș în 25 de ani. Un oraș printre cele mai mari din lume ca populație și în care toată lumea are de lucru. Orașul nu doarme și are tot ce poate gândi mintea omenească. Inclusiv un centru în care intri deschizând niște uși de palat spre „Mica Europă”. Cu străzi ca cele din Veneția, Milano sau Paris, cu magazinele ca acolo. Copiere perfectă. Cu mâncarea din Europa, cu ospătari și cu bucătari din zona europeană a lumii.
Mica Europă este doar un punct de atracție. Un Centru Istoric ca cel din București, dar mult mai mare și în continuă dezvoltare. O oază de lumină și de plăcere în mijlocul Shanghai-ului agitat și super-sofisticat. Shanghai-ul nu doarme, Shanghai-ul muncește, Shanghai-ul crește. Au defrișat zonele din jurul orașului și au desecat mlaștinile, iar terenurile au fost dedicate construcțiilor. Blocuri care au de la 20 de etaje în sus. Toată lumea lucrează, din IT, până în servicii. Toată industria textilă a Chinei pare că s-a mutat acolo. Centrele de IT, ca și cele medicale, sunt la cel mai înalt nivel. Am fost într-un spital de stat care arăta atât de curat încât puteai să-ți aranjezi freza în gresia de pe podele, cum zicem în limba română. Spital de stat care acum 25 de ani avea aripa veche de 7-8 etaje și acum, de câțiva ani, au deschis aripa nouă, de 21 de etaje. Și acum mai fac o aripă, de vreo 30 de etaje. Același spital trebuie să crească pe nivelul de înălțime pentru că spitalul are un perimetru de suprafață terestră care nu îi permite să se întindă.
Au dat dovadă de amabilitate și de politețe la fel ca și japonezii. Dar sunt mai apropiați de europeni decât japonezii. Legăturile vechi dintre noi, europenii, și chinezi parcă se simt. Marco Polo, amprenta lăsată de Drumul Mătăsii au apropiat teritoriile. Iar noi, românii, suntem foarte bine priviți de către chinezi. M-am simțit foarte bine.
Ne-au invitat, pe cei care am conferențiat, într-un fel de palat cultural din Shanghai. Un etaj întreg era dedicat Colegiului Medicilor. Un palat imens, cu încăperi pentru tot felul de activități. Profesorul din Japonia, Takanori Fukushima, de exemplu, putea să locuiască acolo, putea să lucreze acolo, putea să țină chiar o conferință. Nu știu dacă mai există undeva în lume o clădire cu astfel de posibilități. Din centrul cultural ne-au dus într-un cartier special, o platformă de lumină și culoare, cum ar fi cartierul Primăverii la noi. Acum este o zonă mai retrasă, dar ne-au arătat cum doresc să împingă acest oraș înainte. Parcă trăiam într-o poveste, într-un vis.
Unde ne aflăm noi? Cu siguranță, ne aflăm pe un drum ascendent din perspectiva neurochirurgiei. Și nu numai din această perspectivă. Ardem etape și încercăm să progresăm. Dar, din când în când, ar fi sănătos să ne uităm la ceilalți, și nu doar la cei din jurul nostru sau din Europa. Mi-am permis, cu acordul președintelui Societății Române de Neurochirurgie, să invit la Congresul Societății care va avea loc anul acesta, în septembrie, la Cluj, pe colegii care au conferențiat în China și Japonia. Toți au fost încântați. Primul care a confirmat a fost profesorul Shimomoto din Fukuoka.
Discutii