La începutul anilor ‘90, pe frontispiciul ziarului „România liberă” scria „Dreptate, ochii plânși cer să te vadă!“. Publicul ziarului – ca și cea mai mare parte dintre jurnaliștii săi – identifica în bună măsură motto-ul acesta cu opoziția față de comunism și față de urmele și urmașii sistemului. Nevoia de dreptate se exprima acut, mecanismele justiției se construiau anevoie. Un contratimp care frustra, dar care, chiar dacă ar fi fost depășit, nu putea vindeca anii de pușcărie ai deținuților politici, nu aducea înapoi proprietățile confiscate, nu-i întorcea în facultăți pe cei care fuseseră excluși de comuniști.
Reparațiile – atâtea câte s-ar fi putut face – nu puteau întoarce timpul înapoi.
Miza acelor vremuri era asumarea categorică a unui prezent și a unui viitor bazat pe dreptate.
Un timp care să nu mai permită nedreptatea. Și care să elimine foștii comuniști din orice demnitate în stat. Un act de justiție necesar, oricât de tardiv ar fi fost pentru cei care au suferit în comunism, și puternic ca simbol al noului început. Mai mult sau mai puțin subtil, cu oarecare expertiză în actul de conducere și în cel administrativ, cu relații și cu bani, oameni din linia a doua sau din linia a treia a vechiului sistem s-au înstăpânit pe mecanismele statului cel nou și l-au controlat din toate perspectivele. Au controlat tot: de la educație la apărare, de la sănătate la servicii de informații, de la interne la externe. Iar acolo unde au avut nevoie de legitimare, au avut grijă să cumpere cu funcții, onoruri și bani oamenii de care aveau nevoie. Chiar și intelectuali simpatici și cu o bună notorietate.
Moștenire de bază a comunismului, controlul asupra societății a devenit scop în sine, fără nicio noimă managerială.
Nimeni nu a pus vreun proiect coerent pe masă. Nimeni nu a lucrat corect și concret pentru bunăstarea românilor. Sau pentru desprinderea definitivă de comunism și construirea unui stat european modern (cu specificul său răsăritean cu tot!). Iar pentru a avea control deplin, diriguitorii statului post-comunist au făcut două lucruri grave. Au întărit până la extrem instituțiile controlului și au creat o justiție a cărei funcționare e cel puțin complicată.
Reinventarea statului avea nevoie de dreptate.
Ieșită traumatizată din comunism, fără elite, fără lideri autentici, societatea românească nu a avut reperele de înțelegere a ceea ce ar fi trebuit să fie reinventarea statului. Prin urmare, temele mari au avut public restrâns, profitori de calibru și niciun responsabil. Nimeni nu este responsabil pentru că restituirea proprietăților confiscate de comuniști s-a făcut în trepte și cu multe erori. La fel, nimeni nu este responsabil de faptul că nu știm cine a dat ordine și cine a ucis la Revoluție. Cine a gestionat mineriadele? Care a fost prețul marilor privatizări? Cum s-au folosit și cum se folosesc banii împrumutați de România? De ce suntem mereu săracii Europei?
Toate aceste teme, ca și nenumărate altele, sunt cel puțin susceptibile de a fi cercetate din perspectiva justiției. Dar statul strâmb nu poate judeca drept, iar judecata strâmbă frustrează până la traumă. Doamna cu ochii acoperiți de eșarfă pare a fi deseori doar personaj al unei piese de teatru cu trei maimuțe. O piesă ce se joacă stagiune de stagiune în sălile solemne ale unui Parlament curățat în fiecare zi cu substanțe din depozitul HexiPharma. Mai țineți minte afacerea aia, nu-i așa?…
