E vară. Un pește nou străbate oceanul planetar

Vară fierbinte, poftești la o răcoreală. Eu am ales un alt fel de scaldă, tematică. Se numește greenwashing și explic mai jos termenul. Dar, înainte de a trece prin apa de vară, mi-am amintit o strofă dintr-o poezie a lui Romului Vulpescu. Ar putea fi un motto.

În fiecare zi ne batem joc

De păsări, de iubire și de mare,

Și nu băgam de seamă că în loc

Rămâne un deșert de disperare.

Despre ferma urbană, un trend imposibil

La sfârșitul primei luni de vară – iunie – am participat la conferința anuală a regiunilor de dezvoltare din Uniunea Europeană. În engleză, tema conferinței a sunat așa: urban farming –  greening and feeding the cities. Locul acțiunii: Haga, Olanda. În română, adaptați simbolisticii locale, am traduce așa: grădinărit printre mașini.

Fără răutate, dar din ceea ce înseamnă urbanism noi continuăm să alegem exact ceea ce ne depărtează cel mai repede de ideea de urbe: extensia spațiului privat în spațiul public, adică mașina.

Vară sau nu, economia verde câștigă teren.

Totuși, nu tot ce e verde se mănâncă și nu tot ce se mănâncă e sănătos.

Greenwashig = risipă de bani și de timp pentru a arăta cât ești de ecologist, când de fapt nu prea ești.

Obligați de natură să trăiască în mlaștini, olandezii s-au specializat în desecări și regularizări hidrologice. Sunt geniali la acest capitol. Agricultura a venit apoi ca o mănușă pentru că fostele mlaștini au devenit terenuri cultivate. Ce puteau face pentru a crește valoarea adăugată? Au cultivat flori și au crescut animale, în special vaci. Până când Olanda plutea pe o mare de lapte – conform spuselor unui localnic.

Acum toată lumea civilizată e obsedată de schimbările climatice, de reducerea amprentei de carbon și de celelalte probleme de mediu. Olanda a schimbat și ea macazul: nu mai crește vaci (o vacă are aceeași amprentă de carbon ca un SUV!), ci doar legume și flori. Pe care le exportă, cu vaporul sau cu avionul. 24% din alimentele ce se vând pe planetă trec prin (sau pleacă din) Olanda. O dată cu florile exportă și modelul consumerist european. Africa a devenit mare importatoare de flori. Din Olanda, firește. Asta să fie oare sustenabilitate?

O vară „sustenabilă” fără nicio legătură cu rațiunea

Obsedată de sustenabilitate, FAO a lansat oficial nu mai puțin decât 17 obiective ale dezvoltării durabile. Dacă ai obliga un copil să respecte tot timpul 17 reguli, fără se abată de la niciuna, nici nu ar mai ieși din casă. Totuși, printre cele 17 obiective avem însă și unul foaaarte interesant: producție și consum responsabile. Hopa! Asta înseamnă că putem spune nu reclamelor? La conferința cu pricina, un europarlamentar italian a mai scos un porumbel. Porumbelul a zburat repede din sală, aproape neobservat: UE se vrea să treacă de la demand driven economy la supply driven economy. Adică, de la „clientul nostru – stăpânul nostru” la o economie tot mai planificată. Și rațională, firește. Iar de la rațional la „rație” distanța e mică și am început deja să face primii pași: noi românii, mai întâi, și mai întâi cei la țară: cu câte o sarcină de lemne pentru foc în spate. Explicațiile într-o postare precedentă.

Brusc, am devenit foarte preocupați de pădurile virgine.

Tot un greenwashing, dacă media ne servește cu regularitate știri despre tăierile ilegale. Iar cel mai vajnic luptător cu tăierile ilegale revirginează (pardon, cartează) pădurile deținute Gerald Schweighofer.

Ceva urzeală (a tronurilor) se întrevede totuși: schimbarea regulilor de contabilizare a emisiilor de bioxid de carbon. Dacă vorbim de pădure, ori producem lemn, și cât mai mult, ori stocăm carbonul, și nu tăiem absolut nimic. Într-o pădure virgină, stocul de carbon din sol depășește de câteva ori stocul de carbon din lemnul de la suprafață. Fie vară, fie iarnă.

Dar să nu ne îmbătăm cu apă rece, oricât de curat ar fi izvorul. Pentru a nu crea vreun disconfort votanților din țările dezvoltate, politicienii de la Brussels se gândesc numai și numai la lucruri deștepte. Pur și simplu, nu exiști dacă nu ești „smart”.

Și asta pentru că regula de bază a capitalismului este, paradoxal,  descreșterea profitului: dacă este ceva rentabil toată lumea investește în acel ceva, producția crește, prețurile scad și, odată cu ele, și profitul. Așa că trebuie să căutăm alt business, eventual alți fraieri care să ne cumpere produsele și roata (cu bani) se tot învârte.  Oare la nesfârșit?

Acum, despre contabilizarea emisiilor.

Dacă tot am rămas la cuptorul cu lemne, să vedem ce ni se coace în materie de păduri. Spuneam de reguli de contabilizare a emisiilor nete. Avem mașini, avem tractoare ce lucrează câmpul, avem rumegătoare ce emit metan: acestea sunt emisiile brute.

Avem păduri ce stochează carbonul; din emisiile brute se scade acest stoc și rămânem cu emisiile nete. Un amănunt, ce scapă silvicultorilor: contează ca stoc doar ceea ce rămâne nerecoltat din creșterea anuală, și doar dacă această „nerecoltare” s-a făcut în mod explicit pentru stocarea carbonului. Acesta este principiul aditivității. Potrivit căruia  cea mai sigură soluție de creștere a stocului de carbon este descreșterea suprafeței agricole și creșterea celei forestiere, prin plantații.

Ce se vrea după 2030? O lungă vară …complexă. Și o schemă financiară la fel de fierbinte.

Se vrea includerea în stocul de carbon și a lemnului imobilizat în bunuri de folosință îndelungată, a căror durată de viață este mai mare de jumătate din ciclul de producție. Adică,  bunuri din lemn care durează cel puțin 40-50 ani, după care urmează încă o utilizare a lemnului, ca sursă de energie. Care este pericolul? Să exportăm în continuare lemn brut, din pădurile ce vor rămâne, totuși, pângărite (nevirgine). Lemn din care lumea civilizată să-și facă case de lemn. Adică să-și poată menține actualele emisii brute de CO₂.

Dacă exportul de fier vechi este acompaniat de export de energie dată pe gratis (energia consumată de la minereu la produsul final), exportul de lemn brut este export gratis de carbon. De aici, nebunia actuală în a descoperi păduri virgine: pentru că acela va fi stocul nostru de carbon după 2030.

Iarna trecută un ghețar de pe granița dintre Austria și Italia s-a topit atât de mult încât au rămas descoperite două companii încleștate într-o bătălie la baionetă din Primul Război Mondial. În timp ce se băteau, a venit avalanșa. Au fost ceva emisii de gaze cu efect de seră până când rămășițele pământești ale beligeranților au fost îngropate creștinește. Oare le-a estimat cineva, să le pună în contabilitate?

Constatare de vară: ingineriile financiare de la începutul anilor ‘90 au fost înlocuite cu soluții inteligente. Poate de aceea simt nevoia sa fac pe prostul. Uneori.  

 

Foto: gearpatrol.com, tbo.com, epicureandculture.com, theplaidzebra.com, dutchfarmint.com