La început de an școlar, laudă muzicii, profesorilor de muzică și muzicienilor!

Am avut în școala generală doi profesori foarte buni de muzică (d-na Obreja și d-l Teofil, căruia îi spuneam „Pufuleț”). Lor le mulțumesc mult mai des decât altor dascăli. Fără dăruirea, bucuria și exigența cu care își făceau meseria nu aș fi putut acum să mă bucur nici eu de absolut orice fel de muzică. Inclusiv de cele „3 minute și 30 secunde”.

Aceasta e singura piesă de poate fi cântată de o orchestră compusă de 100% afoni (sper să fi stârnit curiozitatea celor ce nu știu despre năzdrăvăniile compozitorului american). Compozițiile lui John Cage nu trebuie trecute la capitolul ciudățenii, cum nici „fântâna” lui Marcel Duchamp nu trebuie să lipsească din educația artistică.

Undeva Constantin Țoiu spunea că Mozart a compus pentru o lume ce a ratat dumnezeirea și trebuia alinată.

Frumos spus, dar nu doar compozițiile lui Mozart, adaug eu. Jumătate din muzica universală intră în această categorie. Cealaltă jumătate a fost și este și va fi cântată nu pentru a ne alina vreo suferință, ci pentru a ne ridica literalmente de la pământ. Sau pentru a ne da bucuriei dansului.

Am „estimat” inginerește cam ce a însemnat zvăpăiala celor trei zile de dans la Balkanik! Festival mergând pe niște valori minimale: număr de participanți (prudent, am pus un om pe 1 metru pătrat nu ca la Piața Victoriei, în iarnă), durată, număr de pași pe secundă, înălțime unui pas.

Cap la cap, pașii de dans au cumulat peste 700 km.  Pe muzică! Pe verticală!

Formațiile  ce au cântat în acest week-end la Balkanik! Fest mi-au confirmat concluzia de acum șapte ani, de la festivalul de la Săpânța: „nu există om căruia să nu-i placă dansul, ci doar muzicieni  nepricepuți”.

La concurență cu Festivalul Enescu, muzicienii ce s-au perindat pe scena instalată lângă Gara Băneasa au fost extraordinari. Majoritatea au cântat la alămuri – instrumente grele, din toate punctele de vedere, ce necesită un efort deosebit. Iar repertoriul a acoperit cam tot ce înseamnă muzică lăutărească în Balcani.

Educația muzicală și educație prin muzică

Ceea ce nu prea am auzit în spațiul public este următoarea teză, la care am ajuns prin experiența proprie și a câtorva colegi din liceu: efectul indirect și pe termen lung al educației muzicale, mai ales al studiul  unui instrument, este deprinderea studiului individual și „viermele” autoperfecționării.

Sportul nu este atât de eficient din acest punct de vedere.

Un sportiv se raportează totdeauna la performanțele altora. Un copil sau un tânăr (mama unui prieten s-a apucat de studiat flautul pe la 80 ani) ce studiază un instrument se raportează în primul rând la propriul progres. Această aplecare spre sine îi va influența toată viața. În bine, în orice direcție ar lua-o. Mă uit cu bucurie la elevii de la liceul de muzică ce cântă pe scena Festivalului Enescu, în Piața Palatului. Dar și la colegii și colegele lor, din public. Nu butonează nervos telefoanele. Sunt calmi și au pe chip o admirație și o pace interioară pentru care sunt de invidiat.

Scrisă sau nescrisă, muzica nu durează precum artele plastice și arhitectura. Dar este cel mai sigur liant al formării și păstrării capitalului uman.

Educația muzicală leagă mai bine nu doar familiile, dar și generațiile. Cine a cântat într-un cor știe despre ce vorbesc.  Nu cred că înclinația spre șurubărie și perfecționism a nemților e străină de îndelungata tradiție a muzicii camerale, cântată în familie, secole la rând.

Toate națiile ce se mândresc cu o cultură tehnică avansată, bazată pe seriozitate, creativitate, tradiție  și – scuzați-mi expresia, nu am găsit altă rimă – disciplină tehnologică, au un mental colectiv bine consolidat prin educația muzicală. Formală sau informală, nici nu contează atât de mult.

Înțelegeți de ce trebuie să ne închinăm în primul profesorilor de muzică? Cea mai imaterială dintre arte este de fapt cea mai materială.

Fotografii ale autorului