Pădurea. „Defrișări. Inundații. Industria lemnului pusă pe butuci. Trei hectare de pădure dispar în fiecare oră”. Tot atâtea clișee, în spatele cărora se ascund himerele unui trecut în care toate erau controlate și în bună ordine, o realitate fizică mult mai complexă, dar și una virtuală, de-a dreptul periculoasă.
Pădurea. Scurt desfășurător al evenimentelor.
În 1991, retrocedăm maxim un hectar de pădure pentru fiecare familie ce a deținut o bucată din „pădurea națională” înainte de 1948. Puzzle-ul a fost îngreunat de la bun început de o prevedere legală menită a simplifica lucrurile: pădurile vor fi retrocedate, de preferință, pe vechile amplasamente. Evident, haosul a început și de aici.
În 2000, un nou val de retrocedări: miza crește la 10 hectare pentru persoanele fizice, dar retrocedăm tot ce a aparținut formelor istorice de proprietate colectivă: obștile și composesoratele.
În sfârșit, în 2004 ne hotărâm să mergem cu dreptatea până la capăt: restitutio in integrum.
Apare piața drepturilor litigioase. Pădurea era deja …varză. Un mare proprietar de pădure mi-a mărturisit că cel mai mare rău l-au făcut chiar legile retrocedării terenurilor și pădurilor. Fără un cadru legal de reglementare, dar în virtutea constituției ce apără și garantează proprietatea privată, fiecare fost deținător de pădure, în măsura în care avea acte doveditoare, putea câștiga în instanță dreptul de proprietate.
Pădurea și himerele trecutului
Multe reglementări funcționau bine în economia de comandă și control. Dar azi nu ajută pe nimeni. Recoltele de lemn sunt planificate la fiecare zece ani, în funcție de ce se va întâmpla în următoarele șase decenii. Are sens așa ceva pentru micul proprietar de pădure? Oricât de precis am măsura acum, pentru ceea urmează să se întâmple avem doar estimări. Adică, așteptări.
Jumătate din pădurile României sunt în proprietate privată, dar sunt gestionate ca și cum ar aparține statutului. Dl Dominic Deneș, inginer silvic, atrăgea atenția că „statul este nemuritor, pe când omul se bucură de viață cam până la 60 ani”.
Silvicultorilor le place să se creadă că aparțin unei caste profesionale. Prin urmare, nu s-au străduit prea tare să-și facă ordine în ograda proprie și nici să comunice cu restul oamenilor, din afara castei. Iar casta a devenit treptat „sistem”, dar nu în accepțiunea cea mai fericită.
Pădurea – o lumea virtuală. Paralelă, chiar.
Pentru a ține totul sub control a apărut o mega-aplicație informatică, în care toți introduc date. A început să conteze tot mai mult ceea ce este online, și mai puțin ce este în pădure. Neavând cum să verifice multe din datele ce se vehiculează, unii silvicultori lansează tot felul de teorii ale conspirației.
După mai bine de două decenii de bătut pasul pe loc a apărut, în sfârșit, instituția inventarului forestier național. Al cărui prim raport place și nu place, în același timp. Unii sunt încântați de anumite date, ce dau impresia că lucrurile nu sunt atât de grave pe cât le arată presa. Alții, mai puțini la număr, sunt alarmați de alte date, ce dau nu doar măsura jafului, ci și a incapacității sectorului de a înțelege că lemnul este principala sursă de încălzire pentru majoritatea localităților din mediul rural.
Peste toate acestea, ca lucrurile să fie și mai complicate, planează obligația de conservare a biodiversității prin rețeaua siturilor Natura 2000.
Cinci din cele nouă regiuni biogeografice ale Europei se regăsesc în România. Un concept nou, de conviețuire a omului cu speciile și habitatele protejate. Concept înțeles și aplicat greșit la noi și în Republica Cehă. Situri ce trebuiau create în baza unei ample consultări cu factorii interesați au fost desenate pe hartă peste noapte, înaintea aderării la UE, în baza informațiilor din literatură. Iar listele cu activități permise și restricții au apărut abia la finele anului trecut, o dată cu planurile de management, aprobate, în sfârșit, de Ministerul Mediului.
Așa că lista motivelor de conflict între proprietari și stat s-a îmbogățit din nou.
Ba au apărut și personaje noi în piesă. Potențatori de efecte dramatice, precum corul din tragediile antice. Mă refer la organizațiile neguvernamentale de protecție a mediului. Unele chiar își fac în mod responsabil datoria, sesizând cu profesionalism doar excesele și situațiile clar în afara legii. Dar altele… Doamne-ajută sau Doamne-ferește, după caz.
Acestea sunt tușele majore ce definesc peisajul forestier, de dincolo de pădure. În rest, detalii, mai mult sau mai puțin relevante, mai mult sau mai puțin circumstanțiale.
PS – Luni, 15 mai 2017, voi participa la conferința cu tema „Gestionarea durabilă a pădurilor și certificarea forestieră”. Conferința se va desfășura în Aula Universității „Transilvania” din Brașov.
