Sfântu Gheorghe este unul dintre cele mai frumoase orașe în care am trăit. Am mai scris asta. Aici am copilărit, aici am terminat liceul. Am mai stat în Sfântu Gheorghe de-a lungul anilor, dar perioade scurte de timp. Acum 10 zile m-am stabilit din nou în orașul meu din secuime. Sper că pentru totdeauna. București e un oraș fățarnic; are vârfuri culturale superbe care se aplatizează în confruntarea cu nesimțirea. Iar despre satul din sudul capitalei în care am locuit ultimii ani nu am ce spune…
La Sfântu Gheorghe am senzația că îi cunosc pe oamenii pe care îi văd pe stradă. Știu străzile și casele vechi și parcul din centru. Știu maghiara și o vorbesc cu plăcere. Am o legătură incredibilă cu cei vii și am și trei morți în cimitir. Acum un an, aveam doar doi – pe taică-meu și o mătușă. În decembrie anul trecut am adus-o aici și pe mama.
La Sfântu Gheorghe îți poți auzi respirația.
Centrul a devenit un spațiu pentru pietoni. Sunt terase, parcul e la locul lui dintotdeauna, clădirile vechi arată bine. Parcă nimeni nu se grăbește. Nimeni nu vorbește tare. Înainte de 1 noiembrie, ziua morților, centrul e o adevărată florărie. Zeci de comercianți, mii de flori, pentru că viii au grijă de morți. Mormintele se deretică, se rup ierburi, se mătură frunze. Suma memoriei fiecăruia formează memoria comunității. Iar lucrul acesta îl știe fiecare atunci când se duce în cimitir, la ai lui, și citește numele de pe crucile dimprejur. Mulți cunoscuți…
Fumez de fiecare dată lângă mormântul lui Vasile Artenie, scriitor. Acum, fumez și lângă mama. Elena. Amândoi au fost fumători. Eu m-am apucat de fumat la București, la Revoluție, în noapte dintre 21 și 22 decembrie 1989. Fumăm toți trei și stăm de vorbă. Cu tanti Marga, mătușă-mea, am vorbit cel mai puțin. Dar acum sunt acasă, vin mai des în vizită, o să vorbim mai multe.
Am plecat din Sfântu Gheorghe în 1983.
Nu puteam face tot ce am visat să fac dacă rămâneam aici. Lumea arăta altfel, pe vremea aceea, provincia te limita. Aventura, căutarea cuvintelor, arta – toate astea păreau imposibile. Am trăit și aventura, și căutarea febrilă a cuvintelor. Propoziția asta sună ca propoziția unui bătrân. Nu e chiar așa, dar lumea s-a schimbat, poți trăi oriunde și poți lucra oriunde. Tehnologia te ajută dacă nu te lași dominat de ea. Așa că m-am întors și voi deschide o editură – Editura Grenz – care va publica scriitori români și maghiari. Grenz vine din germanul „grenze” – graniță. Suntem mereu pe granița dintre viață și moarte, dintre viitor și trecut. Cărțile vor trece granița nestingherite.
Nora 2. Tot o întoarcere acasă.
Se joacă la Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe. Nora lui Ibsen se întoarce acasă după 15 ani… Nu vă spun povestea, mergeți să vedeți spectacolul! Nu voi da nici numele regizorului, actorilor, scenografului sau echipei tehnice. Pun o fotografie a afișului, le găsiți pe toate. Iar dacă veți vedea spectacolul trupei de la TAM, jucat pe o scenă în mijlocul publicului, veți afla că timpul nu contează și nu vindecă. Timpul îngroapă lucrurile, dar numai până atunci când coaja de pe rănile vechi se rupe. Nora 2 te scoate din timp, trece granițele. Iar acest lucru înseamnă artă…
