Skip to main content
Tudor Artenie
In Texte

20 martie 1990. Târgu-Mureș. Amintiri din iad

20 martie 1990. Am mai scris despre evenimentele de atunci de la Târgu-Mureș. Am trăit acea zi acolo, ca trimis al ziarului România liberă. Am văzut groază, ură și sânge și am scăpat nevătămat doar printr-un miracol. Miracolul a fost o ușă de hotel rezistentă.

20 martie 1990. Primul meu zbor cu avionul.

M-au sunat de la redacție foarte devreme, dimineața. Conducerea ziarului luase decizia să fiu trimis la Târgu-Mureș, să relatez despre manifestările  de acolo. Aveam 26 de ani și vroiam să fiu reporter adevărat. Cu siguranță, a contat și faptul că vorbeam maghiara. au trimis o mașină de la redacție și am ajuns la Aeroportul Băneasa.

La aeroport mă aștepta fotoreporterul Mircea Cararat. După evenimentele de la Târgu-Mureș, am devenit prieteni și am făcut echipă vreme îndelungată.

1990 a fost un an tulbure.

Iliescu era președintele CFSN, iar Petre Roman conducea un guvern eterogen. Securitatea se desființase, dar la Ministerul de Interne se înființase, în februarie, sub conducerea lui Gelu Voican-Voiculescu, celebrul serviciu secret “doi și’un sfert”. Roman recrease, încă din primele zile după instalare, serviciul secret al externelor, pe care l-a pus sub comanda lui Mihai Caraman, un fost spion al lui Ceaușescu. În cele două servicii “proaspete” lucrau foști angajați ai securității ceaușiste. Armata avea și ea serviciu de informații, iar la comandă fuseseră numiți câțiva generali despre care se spunea că erau legați de Moscova – Nicolae Militaru, Vasile Ionel, Marin Pancea.

În zilele de dinainte de 20 martie 1990, începuse o dispută legată de separarea școlilor.

Niciun responsabil al noului stat român nu a așezat la masa negocierilor cele două părți care intraseră în conflict. Deși promiseseră, nici Iliescu, nici Roman nu au venit la Târgu-Mureș. Tensiunea era uriașă. Ziarele Adevărul și Cuvântul liber a pedalat puternic pe un incident care avea conotații etnice. Se pare (!) ca la o farmacie clienții români fuseseră refuzați. Adevărul era fosta Scânteia, ziarul PCR, iar Cuvântul liber mustea de antimaghiarism. Știrea a fost preluată de la Rompres, agenția de presă oficială, și s-a rostogolit cu furie. Încă nu exista Internet.

Am ajuns înainte de prânz între taberele care manifestau tot mai tensionate în fața hotelului Grand.

Între ele erau doar câțiva polițiști, înarmați cu bastoane de cauciuc. Mulțimile creșteau, se organizaseră deplasări din localitățile din jur cu oameni din ambele tabere. Tot felul de proiectile și înjurături zburau peste cordonul fragil de oameni ai legii. La un moment dat, polițiștii s-au retras.

Eram în hotelul Grand, în centru, vedeam strada și luptele de sus. Mircea trăgea poză după poză. Lângă noi, un jurnalist irlandez a filmat tot, apoi s-a evaporat din hotel. Imaginile s-au transmis pe toate canalele, iar știrea era că omul bătut cu bestialitate în stradă era un maghiar. Nu era adevărat, era un român, Mihăilă Cofariu. Irlandezul știa exact cum stau lucrurile, dar a mințit. Așa cum de partea cealaltă, despre „comando”-ul românesc care, cu o zi înainte, devastase sediul UDMR și îi scosese un ochi scriitorului Sütő András, nu se pomenea nimic.

Bătălia a durat până noaptea târziu.

Românii s-au retras în hotel, maghiarii au venit după ei și au devastat camerele cu vedere la stradă. Mircea și cu mine ne-am refugiat în camera unor șoferi din Oltenia. Erau la Târgu-Mureș într-o delegație la o fabrică.

Am stat, cu lumina stinsă, în tăcere și ne-am rugat să scăpăm de acolo. Din când în când, grupuri de maghiari care intraseră în hotel băteau tare în ușă. De câteva ori au încercat să o spargă, dar ușa a rezistat. Am stat într-un fotoliu, cu coatele pe genunchi și mâinile împreunate, cu fruntea sprijinită de încheieturile degetelor mari. Dimineață aveam vânătăi pe frunte.

Armata a intervenit în cele din urmă.

Grupurile s-au împrăștiat. A doua zi dimineața centrul orașului arăta ca după trecerea unui uragan. Muriseră cinci oameni (doi români și trei maghiari, sau, invers, trei maghiar și doi români, ca să nu se supere nimeni) și 278 au fost răniți. Nimeni nu a fost condamnat pentru crimă. Adevărul despre acele evenimente din 20 martie 1990 nu s-a spus niciodată până la capăt.

Pe 21 martie, în avionul de întoarcere, am scris, cu agenda pe genunchi, un reportaj pe care l-am intitulat “Târgu-Mureș: groază, ură și sânge”. Articolul a apărut a doua zi, pe 22 martie și mi-a atras ura celor care au ales să trăiască doar dezbinarea. De la tribuna Parlamentului, Corneliu Vadim Tudor a cerut condamnarea mea la moarte. Și nu numai a mea.

Pe 26 martie, prin decret prezidențial, Ion Iliescu înființa SRI. Securitatea revenise oficial.

Tudor Artenie
In Texte

Lansare de carte și entuziasm. Povestea unei călătorii la Craiova

Lansare de carte. Acesta era evenimentul pentru care am luat trenul de Craiova la prima oră a dimineții. „Călătorii în centrul gândirii”, cartea cu și despre neurochirurgul Alexandru Vlad Ciurea se pregătea de întâlnirea cu publicul oltean. Am trăit o zi frumoasă și se cuvine să mai scriem și despre lucruri frumoase.

Tren spre lansare

N-am mai călătorit demult cu trenul. Am ajuns în ultimul moment, mi-am luat bilet de la conductor și când m-am așezat pe banchetă am întins mâna instinctiv spre centura de siguranță. Am și scris despre asta pe Facebook și am primit o mulțime de like-uri și emoticoane zâmbitoare.

Trenul era curat, liber, am avut vreme să mă gândesc la carte și la Craiova.

Am lucrat la carte împreună cu profesorul Ciurea mai bine de doi ani.

Am vorbit despre copilăria sa, despre școală, despre profesorii și mentorii săi, despre bătălia doctorului cu boala.

Am vorbit despre sistemul de sănătate din România, despre momentele de cumpănă din timpul operațiilor și despre credința în Dumnezeu.

„Nu se poate fără Dumnezeu”, mi-a spus de multe ori profesorul.

Am înregistrat discuțiile cu el de obicei seara, în biroul său de la Sanador, după operații și consultații.

Prima lansare a fost la Gaudeamus. Cartea a apărut la Editura Minerva

A mai fost apoi o lansare la Iași, iar acum era rândul Craiovei. Am bântuit în vacanțele din copilărie pe străzile orașului. Bunica mea, dintr-o familie germană din Ardeal, se stabilise aici.

Casa bunicii mele

Știam Craiova ca pe buzunarul meu. Curtea din centru, de pe strada Unirii, în care erau mai multe imobile, era gard în gard cu restaurantul Cina.

Știam teatrul, parcul de la facultatea de agronomie, casele boierești din spatele hotelului Jiul.

Și mai știam, așa cum știu și acum, numele fotbaliștilor care au făcut Craiova Maxima.

Un bărbat de bronz m-a salutat pe peron cum am coborât din tren.

Un salut de bronz

A fost de bun augur salutul. Biblioteca Județeană „Alexandru și Aristia Aman” a fost neâncăpătoare. A fost o lansare impecabilă. Peste o sută de oameni, foarte mulți tineri. Au vorbit despre carte rectorul Universității de Medicină și Farmacie, decanul Facultății de Medicină, încă un profesor de la medicină, eu – scriitor, așa m-au prezentat – și profesorul Ciurea. Un auditoriu entuziast care a aplaudat după fiecare vorbitor. Am avut cafea și prăjiturele pe care a fost scris titlul cărții, numele editurii și numele profesorului. Oameni bucuroși, mândri de vizita unei personalități a neurochirurgiei. S-a făcut rând pentru autografe până la ieșirea din sală, iar foarte mulți au cumpărat câte două, trei sau chiar patru cărți. Cred că stocul adus de editură pentru eveniment s-a epuizat.

Profesorul Ciurea s-a declarat impresionat.

Era, ca și mine, foarte bucuros. A fost o lansare de succes, plină de căldură. Așa cum e și Craiova, un oraș care transmite multă căldură. Drumurile dintre oameni aici sunt scurte. Ca și perfectul simplu, care scurtează fraza și înmoaie cumva vorbele.

Cu doamna de bronz, în centrul Craiovei

Înainte de lansare, ne plimbaserăm puțin prin centru. Ne-am oprit să salutăm o doamnă de bronz, rudă probabil a bărbatului de pe peron. Am băut o cafea, am admirat „picturile” de pe pereții caselor,  am privit zidurile de cărămidă ale Bisericii Sfântul Ilie. Ne-au însoțit o tânără, studentă la medicină, și un tânăr, în ultimul an de liceu, care se pregătește pentru medicină.

Amintiri așternute pe ziduri

Tânărul ne-a însoțit la masă, după lansare, la un restaurant care s-a ridicat pe ruinele unui han vechi din veacul al XVIII-lea. S-au mai păstrat câțiva pereți vechi în dreptul terasei. Ni s-a alăturat un alt medic, tot profesor, specializat în chirurgie toracică. A lucrat o vreme în Franța, iar acum s-a întprs la Craiova. „Am avut, aici, la Craiova, trei premiere naționale în domeniul chirurgiei toracice”, spune el cu mândrie.

„E foarte bine să mergeți în vest, să învățați, iar apoi să vă întoaceți acasă. E nevoie de voi aici, acasă”, le-a spus profesorul Ciurea tinerilor care au venit la lansare.

După Craiova, pe agenda profesorului, apare un eveniment la Constanța (Universitatea Ovidiu îi va conferi titlul de Doctor Honoris Causa), apoi va face un set de prezentări ale cazurilor sale în Japonia și China. Până la urmă, lumea nu e așa de mare, nu-i așa?

Tudor Artenie
In Texte

15 martie. Despre toleranță, istorie și prietenii mei maghiari

15 martie e o zi numai bună pentru a te gândi la toleranță. Toleranța este un mod de a trăi. O opțiune simplă, pentru că nu ai nevoie de studii ca să fii om de omenie. Zâmbetul sau lacrima nu au o limbă a lor. Ne-am născut într-un loc și într-un neam pentru că așa a vrut Dumnezeu, nu pentru că așa am ales.

15 martie 1848 este ziua în care a început revoluția maghiară.

După demonstrații și lupte în Buda și Pesta și după proteste în multe alte localități, guvernatorul imperial a acceptat cele 12 revendicări ale maghiarilor (traducerea mai jos). Dieta ungară întrunită la Pojon, în această zi, a decretat independenţa Ungariei faţă de Imperiul Habsburgic.

Cele 12 revendicări ale revoluționarilor maghiari

Ce dorește națiunea maghiară
Să fie pace, libertate și înțelegere
1. Dorim libertatea presei, desființarea cenzurii
2. Guvern responsabil în Buda-Pesta
3. Adunare Națională anuală la Pesta.
4. Egalitate în fața legii în chestiunile civile și religioase.
5. Gardă națională.
6. Plata dărilor de toți deopotrivă.
7. Desființarea iobăgiei.
8. Curte cu juri, pe baza egalei reprezentativități.
9. Bancă Națională.
10. Armata să depună jurământul pe Constituție, militarii maghiari să nu fie duși înafara țării, militarii străini să părăsească țara.
11. Deținuții politici de stat să fie eliberați.
12. Uniune.
Egalitate, libertate, fraternitate!

Batthyány Lajos

 

Reformiștii au făcut un guvern nou.  Batthyány Lajos, nobil, fiu de conte și absolvent al facultății de drept din cadrul Academiei din Zagreb a devenit prim-ministru.

Sub conducerea lui Batthyány Lajos, în Ungaria au fost implementate o serie de reforme (cunoscute ca Legile din Aprilie).

 

15 martie pentru români a însemnat altceva.

A 12-a revendicare din 15 martie 1848 însemna alipirea Ardealului de către Ungaria (Mare).

În cadrul Adunării Naţionale de la Blaj, din 3/5 mai 1848, de pe Câmpia Libertăţii, românii au cerut recunoaşterea naţiunii române și au protestat împotriva unirii forţate a Ardealului cu Ungaria.  „Noi vrem să ne unim cu Ţara !”, au spus românii. Așa a început războiul Ungariei cu românii din Ardeal, așa a început revoluția lui Avram Iancu.

Statuia lui Avram Iancu din Turda

Sunt multe de spus despre Avram Iancu, o figură legendară a neamului românesc.

Ridicându-se împotriva stăpânirii Ungariei, a condus armata românilor din Ardeal, aliată cu cea austriacă, împotriva trupelor comandate de Kossuth Lajos. Au fost multe lupte, au fost demersuri pentru pace, încercări repetate de a se alia cu maghiarii pentru a lupta împotriva trupelor austriece și ruse, au fost nenumărate trădări și minciuni.

Avram Iancu este cel mai mare erou al românilor din Ardeal. S-au scris poezii și cântece despre Crăișorul Munților, iar moții din rândul cărora se trage îl cinstesc ca pe un sfânt.

Am crescut printre maghiari și îi respect. Și am mulți prieteni printre ei.

M-am născut la Brașov. Când aveam patru ani și jumătate, părinții mei au primit locuință și locuri de muncă la Sfântu Gheorghe. De-abia se înființase județul Covasna. La Sfântu Gheorghe am trăit printre maghiari. Prieteni, colegi, profesori, vecini. Am învățat limba maghiară de la ei. Când eram copii, nici ei, nici noi, copiii români, nu știam că istoria noastră nu a fost blândă și nu știam că istoria, în mâinile unor „bibliotecari” revanșarzi sau manipulatori, va face din prezent un „raft” al resentimentelor. Nu am avut niciodată, niciun fel de „probleme etnice”. Dar am văzut groaza, ura și sângele mai târziu, la Târgu-Mureș, la 20 martie în 1990. Voi reveni asupra acelui episod și acelei mari manipulări.

Dacă istoria ne desparte uneori, prezentul ar trebui să fie guvernat de lecții din care am înțeles ceva. Lecția despre toleranță este una din ele. Din această perspectivă, Brașovul este una dintre comunitățile-model ale conviețuirii între etnii. Așa cum maghiarilor nu le surâde sărbătorirea zile de 1 Decembrie, nici românilor nu le place 15 Martie. Dar fiecare ține la sărbătoarea lui, are acest drept, iar eu nu pot decât să transmit toate gândurile bune prietenilor mei maghiari de Ziua Maghiarilor de Pretutindeni!

Foto: wikipedia.ro, weradio.ro

Tudor Artenie
In Texte

Ziua celor 40 de Sfinți Mucenici

Cei 40 de Sfinți Mucenici au trăit pe vremea împăratului roman Licinius (308-324). Erau soldați în armata romană și erau creștini. Nu erau doar romani, erau și greci, și armeni. Făceau parte din Legiunea Fulminata (a XII-a), care era staționată în Armenia. Licinius a prigonit creștinii, iar cei 40 de soldați au fost puși de guvernatorul Armeniei să se închine la idoli. Ei au refuzat. Atunci au fost închiși și bătuți cu pietre. Pentru că nu s-au lepădat de credința lor, au fost condamnați la moarte prin îngheț în Lacul Sevastiei. Rugându-se, gheața s-a topit, iar apa lacului s-a încălzit. Au fost scoși din lac și au fost uciși, li s-au zdrobit picioarele. Povestea pe Sfinților Mucenici o găsiți pe creștinortodox.ro.

Astăzi se săvârșesc slujbe de pomenire a eroilor români, a soldaților, a martirilor din temnițele comuniste.

În odaia în care a trăit bunica mea, deasupra ferestrei, era o icoană mică, înfățișând pe cei 40 de Sfinți Mucenici.

Nu era o icoană prețioasă, dar avea patina vremii. Mi-a rămas mie după moartea bunicii. După câțiva ani, am dăruit-o unui prieten de ziua lui. Se spune că icoana e un dar prețios. Mi-am amintit de icoană duminică, la slujbă.

Duminica Ortodoxiei la Biserica Kretzulescu. Arhiplină

A fost Duminica Ortodoxiei, părintele Vasile Răducă de la Biserica Kretzulescu a citit Scrisoarea Pastorală a Sfântului Sinod, în care se vorbește despre icoane. Sfânta Scriptură se transmite și prin icoane, imaginea are aceeași însemnătate cu textele sau cuvintele. Scriptura și icoana se arată și se explică reciproc. Am scris despre Duminica Ortodoxiei, despre Biserica Kretzulescu și despre părintele care a redeschis-o după Revoluție în România liberă.

Tradiții de ziua celor 40 de Sfinți Mucenici

Femeile fac mucenici, un fel de colaci, în forma cifrei 8, o formă stilizată a corpului uman. În sud, sunt mici și se servesc cu zeama în care au fost făcuți. Au miere și nucă. Foarte multe obiceiuri populare marchează această zi. Se spune că în „noaptea de Mucenici” se deschid mormintele și Porțile Raiului. Grajdurile și vitele se afumă cu tămâie, pentru purificare. Se taie, simbolic, câteva corzi din vița-de-vie, iar bărbații beau 40 de pahare de vin. Și se dă de pomană.

Foto: sfintisiicoane.wordpress.com

Tudor Artenie
In Texte

Călători fragili printr-o lume aspră

De fiecare dată când ajung la Aeroportul Henri Coandă mă cuprinde un dor de ducă. Îmi plac aeroporturile. Spațiile sunt luminoase și neliniștite și mă fac să mă gândesc cât de aproape sunt orașele lumii. Și cât de aproape suntem unii de alții. Călători sau nu. Veseli sau nu.

Sunt la Sosiri, o aștept pe mama unei prietene. Soțul ei a fost diagnosticat cu o boală grea. Femeia vine din Italia, muncește acolo. Prietena mea e la spital, cu tatăl ei, și-a luat liber de la serviciu, copiii, doi băieți în primii ani de școală sunt la o altă prietenă, soțul ei muncește tot în vestul civilizat. Știu că s-a săturat de promisiuni, de trădări, de lipsa de perspectivă.

Nu toți călătorii zâmbesc

Tabela electornică arată că avionul de la Bologna a aterizat. Așa cum au aterizat avioane de la Roma, Tel Aviv, Moscova. Șoferi în costume așteaptă oameni de afaceri al căror nume e scris pe un carton alb. Un bărbat scund, în costum, se plimbă cu un trandafir în mână. Două fete, par surori, se plimbă de mână în sus și-n jos. O comunitate mică s-a format dincolo de barele metalice care interzic accesul în burta aeroportului.

Rând pe rând, pasagerii ies printre ușile automate, îi caută cu privirea pe cei care îi așteaptă, se mai aude și câte un strigăt, un nume care își caută destinatarul. Cei mai mulți zâmbesc, se îmbrățișează, gențile pe roți trec de la unii la alții. Dar nu toți călătorii zâmbesc.

Pumni călători între furie și tragism

Lucrează în Italia de șapte ani. Îngrijește pe cineva în vârstă. De când a plecat, își ajută, cum poate copiii. Are buzele strânse, știe să îndure. De câțiva ani, soțul ei suferă. El stă în România, are grijă de mama lui, bătrână și neajutorată. Doi bolnavi într-un apartament de bloc de undeva din Moldova noastră. Au două fete: una, în Anglia, asistentă medicală, cea de-a doua – aici. Dar aici doar pentru încă puțină vreme. La vară, după ce termină copiii școala, vor deveni și ei călători. Mâinile femeii de la aeroport sunt muncite. Când povestește, strânge puțin pumnii. Dar nu tare. Pumni călători între furie și tragism.

Marian Drăgoi
In Texte

Gadgeturi? „Gadgetăria” salvează sau omoară omeni(re)a?

Gadgeturi?… Din curiozitate, pentru a-mi lămuri niște concepte-cheie precum bioeconomia sau economia circulară, am început să citesc la modul serios scrierile lui Nicholas Georgescu-Roegen, românul nostru despre care vorbim atât de rar. Au fost două ”fitile” ce mi-au aprins această curiozitate: profunda dezamăgire produsă de producția hollywoodiană numită  pompos Sfârșitul istoriei (a mult-prea-celebrului Francis Fukuyama, un guru al neoliberalismului, rămas undeva la jumătatea drumului spre Freud) și vizionarul filmului produs de Leonardo di Caprio după ”o scurtă istorie a progresului”, carte  publicată de Ronald Wright în 2005.

Georgescu-Roegen a revoluționat atât de mult economia încât imensa majoritate a economiștilor i-au întors și continuă să-i întoarcă spatele.

Și, pe bună dreptate, au și de ce! După două secole de progres tehnologic nemaivăzut în istorie și o creștere continuă a confortului și bunăstării (cu gadgeturi cu tot!), te trezești la ușă cu Thomas Malthus. Un TM versiunea 3.0, updatat la știința secolului XX, care mai face și mișto de noi, spunând că ”omenirea va ajunge la dezvoltare durabilă când va face diferența dintre plăcere și bucurie”.

Îi înțeleg pe cei din lumea academică, au reflexele lor de autoapărare.

Nu-i înțeleg însă pe politicieni, mai ales pe cei ce conduc UE. De ce amestecă lucrurile? Au luat bioeconomia, economia circulară, ”creșterea verde”, emisiile zero de carbon (varianta macro la ”Coca-cola zero zahăr”) și încearcă să facă din ele o husă atractivă pentru vechiul și ruginitul PIB, indicatorul economic la care încă se închină toată lumea, indiferent de religie. Și care trebuie să crească, e musai!

Înțeleg că „indicatoarele de bord” nu se schimbă ușor nici la o mașină, darămite la o ditai economie globală.

Dar semne că am vrea cumva să schimbăm ceva ar fi trebuit să apară. Să vedem o șurubelniță uitată la vedere sau câte un aparat de măsură atârnând neglijent. Să vedem ceva in discursul public al politicienilor, al mai marilor sistemului bancar. Isărescu, care făcea parte din Clubul de Roma din cele mai vechi timpuri, nu a pomenit niciodată, în niciun context,  de riscuri ecologice! (Dacă ai cântat vreodată cu Beatles, tot mai fredonezi câte un Obladi-oblada…așa, de formă). Să nu vorbim totuși cu păcat. Vaticanul, prin circularele papale, trage periodic niște semnale de alarmă în ceea ce privește dezvoltarea socio-economică; tot respectul! S-a mai mișcat puțin și Biserica Ortodoxă, dar incoerent și neconvingător. Iar Thomas Picketty, acest Robin Hood al economiștilor secolului XXI nu are în traistă merele de aur la care visăm. Le are pe cele cumpărate (pe card) de la supermarket.

Nu doar că nimeni nu schimbă indicatorii globali ai dezvoltării, dar și această dezvoltare se bazează pe creșterea consumului de lucruri inutile. Multe gadgeturi.

Peste tot, gadgeturi din ce în ce în mai sofisticate, pe placul copilului din fiecare. Gadgeturi care, din perspectiva nevoilor profund umane și a unui respect minimal pentru mediu și pentru cei din jurul nostru, sunt complet inutile, dacă nu chiar distructive. În loc să ne vizităm între noi, stăm pe Facebook sau trăncănim la telefon. În loc să mergem pe jos spre parc, ne cărăm bicicleta cu mașina până la intrarea în parc. Și exemplele pot continua. Nu știu ultimul clasament al inutilității și al complicării degeaba a lucrurilor. Am rămas mut însă atunci când, în 2009, am văzut trântită pe peluza din fața Comisiei Europene, cea mai mare pleașcă hitech: o moto-cositoare care se pilota singură, prin GPS. Ca fermierul să aibă timp să meargă la sală. Să consume surplusul de calorii. Să mai consume puțin combustibil fosil,  curent, să bea cola, să mănânce apoi un hamburger.

Acum să nu vă las cu ochii în Soare: ce este bioeconomia?

Contrar tuturor deștepților ce l-au precedat și l-au urmat, Georgescu- Roengen consideră că legile economice se supun, ca și cele biologice, legilor implacabile ale termodinamicii. Iar legea a II-a spune că  în sistemele deschise cantitatea de entropie crește. Orice transformare din materie în energie și din energie în materie se face prin pierdere de energie.

În ”Legea Entropiei și problema economică”, carte publicată în 1970, GR compară energia liberă cu un magazin, în care toate sunt puse în ordine, iar entropia cu același magazin, după ce a fost devastat de o tornadă. Materia este aceeași, dar nu mai poate fi folosită. Entropia este măsura cantității de energie care rămâne blocată într-un sistem termodinamic.

Din păcate, toată economia de piață nu face decât să transforme inputuri cu conținut mare de energie liberă în outputuri cu multă, multă energia chimică blocată. Definitiv. Adică în deșeurile ce ajung la groapă. 

Micul Prinț, în călătoriile lui, a dat la un moment dat de un negustor ce vindea hapuri ce potoleau setea; cel ce lua o astfel de pastilă economisea cincizeci și trei de minute pe săptămână, conform oamenilor de știință! Ce ar fi făcut Micul Prinț cu timpul astfel economisit? …ar fi pornit, în liniște, spre o fântână!

La nivel uman, așa stăm: tot mai puțini copiii autentici (nu intru aici in ingineria diabolică prin care le distrugem copilăria!), dar un furnicar de oameni care caută să dea de lucru unor roboți. Roboți care la rândul lor, să facă jucării tot mai inutile pentru niște oamenii fără copilărie, dar care se maturizează din ce în ce mai greu. Vedeți vreo deosebire între ” Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” și ”Libertatea este necesitatea înțeleasă?” Eu nu. Și nu cred că e un lucru rău în asta.

 

Foto: megatruh.deviantart.com, besustainablemagazine.com, theverge.com

Tudor Artenie
In Texte

Primăvara. Fragmente

Primăvara e încă la început. 1 Martie a colorat lumea noastră cu alb și cu roșu și cu mici figurine de sticlă sau sârmă. Dar marele oraș pare încă un conglomerat cenușiu, cu trafic înghesuit și oameni grăbiți.

Pe măsură de treci de centru, praful străzii fărâmate de iarnă se confundă cu cenușiul blocurilor vechi din marginea Bucureștilor. Dintotdeauna mi s-a părut un oraș cenușiu. Agitat,e drept, dar cu prea puțină culoare. Și oamenii încă poartă veșminte groase, în culori întunecate. Din loc în loc, mai zărești o fustă scurtă, dar e încă devreme.

 

Mall-urile sunt pline.

De parcă orașul s-ar fi mutat în magazine și pe aleile luminate dintre ele. Trend, poate. Viu, sigur. Colorat. Aglomerat. Civilizația mall-ului, spunea cineva.

Te duci și vezi un film. În funcție de buget, mănânci la unul din nenumăratele restaurante fast-food. Tot în funcție de banii din buzunar, caști gura la magazine sau cumperi câte ceva. Micii oameni de afaceri își dau întâlniri de lucru în cafenele. Tinerii stau cu smartphone-ul în fața, butonează, își fac fotografii. Un selfie la mall umple viața.

La țară a început curățenia în curți.

Se pregătesc grădinile. Cu sapa, cu plugul tras de cal sau cu tractorul, pământul e răsturnat și mărunțit. Sunt muguri mici pe crengi, iar printre frunzele de sub pomi au răsărit ghiocei. Mai mari și mai frumoși ca ghioceii vânduți în piețe sau la semafoare. Câinii sunt eliberați din lanț, încă nu pot călca pe straturile de ceapă sau usturoi. Clocitoarele au fost puse la treabă.

Nu mai e mult și ies puii, iar satul devine verde. Străzile orașului se vor colora, praful se va risipi, fustele și pantofii vor înlocui pantalonii și cizmele, iar pielea albă va căuta soarele. Tinerii vor ieși din mall-uri și își vor face selfie-uri în parc. Primăvara e un nou început, nu-i așa?

Pentru amatorii de muzică, Primăvara lui Vivaldi.

 

 

 

Cătălin Leonte
In Texte

Valurile dezbinării și lebăda roșie

Cum arată lebăda? Știm. Sunt lebede albe și, foarte rar, lebede negre. Păsări frumoase care l-au inspirat pe Ceaikovski și pe Eminescu. Lebăda roșie e o specie foarte rară. Lebede roșii încă nu văzusem. Dar uitându-mă la televizor, m-a lovit imaginea președintelui Iohannis. Era scăldat de luminile camerelor de filmat și mergea încet înconjurat de bodyguarzi. Participa la marșul celor nemulțumiți de Ordonanța 13. A trecut ceva vreme, dar atunci am avut imaginea lebedei roșii. Protestul e firesc, libera exprimare de asemenea, nu vreau să comentez. Nici decizia PSD nu o comentez. E clar că nu a fost adecvată și nici corect comunicată. Pe cât de bine au comunicat în campania electorala, pe atât de deplorabil s-au prezentat acum.

Mă întorc la lebăda roșie. Lebăda roșie care nu mergea „între trestii să se culce”, ci se erijase în lider. În lider părtinitor, iar asta este o problemă. Rolul președintelui este acela de mediator. Factor de echilibru care să unească societatea. Un lider înțelept care să dea deoparte ceea ce ne desparte și să ne facă sa ne concentrăm pe ceea ce ne unește și ne pune în valoare.

Societatea vestică s-a dezvoltat prin cooperare.

Comunitățile occidentale spre care privim cu interes s-au dezvoltat prin cooperare la nivel local, regional sau de țară. S-au ajutat și au prosperat. Noi stăm mereu cu bățul prin gard. Ne place dezbinarea? Ne plac extremele? Nu trebuie nici să gândim la fel, și nici să tăcem în fața oricărui abuz. Dar politica nu poate învrăjbi prieteni  sau vecini. Nu cred în culpa colectivă și nici în  marcajul cu etichete, nici măcar în cele de pe Facebook. Nu cred că unii sunt buni, iar alții (întotdeauna – ceilalți) sunt răi. Intoleranța face victime. Cum facem să fim uniți?

Foto: thornews.com

Tudor Artenie
In Texte

Perfect? E careva perfect?

Perfect? Drumul spre ideal e pavat cu erori. Sunt blând când spun erori, sau sunt corect? Perfect înseamnă să nu greșești sau înseamnă ca suma erorilor la sfârșitul zilei să fie mai mică decât suma lucrurilor bune? Iar am folosit cuvântul „erori”. Mă gândesc la mine, desigur, și atunci sunt blând. Sau sunt egoist?

Perfect cu înjurături

O tipă mi-a tăiat calea la prima oră a dimineții. Un Ford Fiesta mic, alb, cu portierele inscripționate. A întors de pe un sens de mers pe altul, avea un copil în mașină și a oprit în fața unei școli. Am claxonat, enervat, și am înjurat printre dinți. M-am gândit apoi că se grăbea, trebuia să lase copilul la școală, iar apoi să ajungă la firma cu numele pe portiere. Să îmi pară rău că am înjurat? Să nu îmi pară? Cui folosește dilema asta, m-am întrebat după aceea, accelerând.

Caragiale în acțiune

Prietenul meu, sociologul brașovean Ștefan Ungurean, scrie de ceva vreme despre societatea românească descrisă de Caragiale. Despre disimularea perpetuă, despre autocompasiunea care „bate” compasiunea. Puteți citi un text senzațional pe romaniasociala.ro. Sau puteți să nu citiți. Nu ne interesează, nu avem timp de senzaționalul altora. Ne grăbim, scuipăm pe jos, disprețuim „inferiorii”, știm politică, fotbal, marketing sau medicină întotdeauna la un nivel superior. Superior altora, desigur. Limbajul nu ne mai exprimă pe noi, ci exprimă superioritatea ființei noastre în fața celorlalte ființe. Așa că apăsăm claxonul cu putere, de parcă sunetul ascuțit ar fi mai puternic. Să se audă, frate!

Mereu în centrul atenției. Perfect pentru Facebook

Lumea se învârte în jurul meu, ce e greu de priceput? Nu mai folosesc pluralul, e nedrept, nu mă pune în valoare. Fac ce trebuie (facturi, cumpărături, job), dar …eu sunt eu. Și atunci, și după. Modestie? Care modestie? Fără modestie, frățicule. Semeț ca un selfie. Sau ca fotografia cu pisica, cu tortul, cu grătarul sau cu centrul vechi. Istoria trece prin mine. Dacă vreau, #rezist (uite-așa, cu hashtag-ul ăsta fac o incursiune în politica la zi). Dacă nu vreau, îmi bag picioarele. Fără drame, spaime, examene de conștiință. Fără dileme. Fără dezacorduri. Fără nimic. Curat-murdar, nene Iancule!

Foto: radiotimisoara.ro. Marcel Iureș și George Mihăiță în spectacolul O scrisoare pierdută

Prof. Univ. Dr. MSc Alexandru Vlad Ciurea
In Texte

Nu evitați vaccinurile. Cereți-le!

Nu evitați cu niciun chip vaccinurile! Peste 2.600 de cazuri de rujeolă au fost înregistrate în România. 16 pacienți au murit. 2.554 dintre bolnavi nu au fost vaccinați. Cifrele provin de la Centrul Naţional de Supraveghere şi Control al Bolilor Transmisibile (CNSCBT). Datele sunt de săptămâna trecută.

Înțelepții spun că este mai bine să previi o nenorocire, decât să te lupți cu efectele acesteia. Vaccinul exact acest lucru îl face: previne. Suntem în România, țară membră UE și NATO. Suntem în secolul 21. Ce (ni) se întâmplă?

Nu avem toate vaccinurile. Sistemul e în genunchi.

Avem un sistem de sănătate subfinanțat, cu probleme pe care le știe orice pacient. Cele mai mult unități medicale publice sunt în suferință. Conform unor informații făcute publice de noul ministru al sănătății, prof. dr. Florian Bodog, la sfârșitul anului, din cele 5 vaccinuri pe care trebuie să le facă toți copiii mici, doar pentru unul singur erau asigurate stocurile.

Cum Institutul Cantacuzino este în criză, vaccinurile trebuie importate. Autoritățile erau și sunt în continuare obligate să asigure stocurile de vaccinuri, chiar dacă pentru acest lucru trebuie să recurgem la import. Riscul asupra sănătății este uriaș!

Propaganda antivaccinare este o enormitate.

Asist, cu uimire, la disputele tot mai mari și tot mai răspândite în presă și pe internet care s-au creat în jurul vaccinării împotriva unor boli. Sunt consternat de faptul că oameni cu pregătire intelectuală serioasă pun la îndoială beneficiile vaccinării și, mai mult decât atât, consideră vaccinul un pericol pentru sănătate. De parcă nu ar fi de-ajuns situația precară a sistemului de sănătate, exodul medicilor și al personalului de specialitate sau scandalurile care au afectat puternic încrederea pacienților în medici. Am scris pe larg despre acest subiect în România liberă.

Unul dintre motivele invocate de părinții care refuză să își vaccineze copiii sunt presupusele efecte secundare grave.

Agenții antivaccin vorbesc despre prezența metalelor grele în vaccinuri, dar citează doar analize făcute în străinătate. De fapt, surse neverificabile. Precizez: Agenţia Europeană a Medicamentului interzice producția de vaccinuri care să conțină substanțe periculoase, inclusive metale grele.

Nu evitați vaccinurile, cereți-le medicilor de familie. Țineți seama de faptul că doar copiii sănătoși pot fi vaccinați. Religia, veganismul sau modul de viață „eco” nu au legătură cu vaccinurile care ne protejează de boli grave, boli care nu pot fi vindecate doar cu un trai sănătos. Desigur, este important și acesta, dar nu ține loc de vaccin.

Este nevoie ca autoritățile medicale informeze pe larg despre beneficiile vaccinării. În dilema publică a obligativității vaccinării, ca medic și profesor aleg varianta responsabilizării și a bunei cunoașteri a problematicii. Nu cred în obligativitate, ci în oamenii care înțeleg că vaccinându-și copiii le fac un bine. Și fac un bine și comunității în care trăiesc, se joacă sau învață cei mici.

Foto: medicaldaily.com