Carrefour este numele unui lanț de magazine uriașe care are, fiecare, parcare mare și bine organizată. Dar știe oricine acest lucru, nu-i așa?!… În București, la capătul parcării de la Carrefour Orhideea, un grătar sfârâie plăcut. Micii, cârnații și scăricica vibrează deasupra cărbunilor încinși. Cartofii prăjiți și garniturile de legume stau calde în vasele de sub vitrină. Ți se face foame instantaneu.
Carrefour la porție sau la meniu?
Sunt cu doi colegi. Subliniez prezența lor pentru că ne-am fentat toți trei. Am cerut câte o porție de scăricică, salate și garnituri. O damă brunetă manevrează cu atenția cuvenită unghiilor lungi casa de marcat. „O porție de scăricică, o porție de cartofi prăjiți, o porție de salată de castraveciori acri”. Se adună 22 de lei de căciulă. „Cam mult”, zice unul dintre colegi. „Parcă am văzut că un meniu cu toate astea costă 15 lei”. Bruneta zâmbește irezistibil. „Nu ați cerut meniu, ați cerut la porție.” Așa e, noi am crezut că porția e meniu, dar nu e. Separat, fiecare costă mai mult.
Partea de panou unde mâncarea e descrisă ca „porție”.
Cealaltă parte a panoului. Aici apare cuvântul „meniu”.
Dacă citeam cu atenție panoul din fața coșmeliei rustice, poate ne dădeam seama de înțelesurile semantice din parcarea de la Carrefour. Dar un text e pe o parte a panoului, celălalt text e pe cealaltă. Nu ne-am prins, ne-am fript! Bruneta privește dincolo de noi, nu mai suntem interesanți, am plătit…
Bodyguard-ul pare bine instruit.
Intervine prompt când, după ce am mâncat mai scump ceva ce puteam mânca mai ieftin, am făcut câteva fotografii cu telefonul. A țâșnit dinamic din spatele umbrelei roșii, după cum se vede în fotografie. „Nu aveți voie să faceți poze, e proprietate privată!”, mă informează cu fermitate. Mă îndepărtez, dar se ține după mine ca scaiul. „Vă rog să ștergeți pozele”. Bag telefonul în buzunarul de la piept. „Hai, bagă mâna și ia telefonul și șterge tu imaginile”, ripostez eu. Scaiul mai bolborosește ceva, dar pășesc în afara proprietății private, iar el se oprește brusc. Plec sătul și cu fotografiile în telefon. Am învins, n-am învins? Nu știu. Nici măcar nu a fost grozav grătarul de la Carrefour.
Certificarea forestieră este un sistem voluntar de inspecție și de urmărire a lemnului și a altor produse forestiere exploatate sau recoltate conform unui set strict de reglementări.
Certificarea forestieră nu se reduce doar la arborii care se taie. Aceasta ia în considerare și bunăstarea socială și economică a angajaților din domeniul forestier, precum și a comunităților locale.
Certificarea forestieră PEFC™ este cea mai răspândită pe glob.
Certificarea forestieră a fost lansată după Conferința de la Rio din 1992. Este o formă de protecție a pădurilor de practicile de exploatare distructive. Există peste 50 de sisteme diferite de certificare forestieră în lume.
Cele mai răspândite programe de certificare internațională sunt Forest Stewardship Council (FSC®) și Programme for the Endorsement of Forest Certification (PEFC™). Sistemul de certificare PEFC™ – în traducere, Programul pentru Aprobarea Certificării Forestiere – se aplică pe două treimi din pădurile planetei. Cele două programe se adresează unor condiții de piață diferite: FSC® este mai adecvat marilor proprietăți forestiere și pune accent pe conservarea biodiversității, iar PEFC™ este mai adaptat pentru proprietățile private de mici dimensiuni, prioritară fiind gestionarea pădurii conform unui plan de management durabil.
Certificarea PEFC™ presupune crearea și adoptarea de standarde specifice adaptate particularităților fiecărei țări.
Spre deosebire de FSC®, care se bazează pe standarde internaționale, în noul sistem standardele sunt elaborate și adoptate mai întâi pe plan național, după care se auditează și se aprobă la nivelul PEFC™ International.
Pentru a fi recunoscute de către PEFC™ International, standardele se stabilesc în conformitate cu un cod de bune practici. Există, de asemenea, o serie de cerințe de transparență și consultare. Deciziile se iau prin consens. Certificarea este valabilă cinci ani și este însoțită de un mecanism de urmărire a materialului certificat de la pădure la produsul final și invers.
Aula Universității „Transilvania” din Brașov va găzdui luni, 15 mai 2017, de la ora 09.00, Conferința „Gestionarea durabilă a pădurilor și certificarea forestieră”. Cu acest prilej, se lansează în România sistemul de certificare forestieră PEFC™.
La conferință vor participa specialiști reputați, români și străini, în domeniul managementului forestier.
În cadrul evenimentului vor susține prezentări: Thomas Egger (director SAB, Elveția), Peter Niederer (manager de proiect SAB), dr. ing. Liviu Nichiforel și conf. univ. dr. Marian Drăgoi (Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava), István Tőke (președinte PEFC™ România), dr. ing. Aureliu-Florin Hălălișan (Universitatea „Transilvania” din Brașov), Bogdan Ioan Tudor Todoran și Cătălin Tobescu (președinte și, respectiv, vicepreședinte, Federația Proprietarilor de Păduri și Pășuni din România „NOSTRA SILVA”).
La conferință vor participa reprezentanți ai asociațiilor de proprietari, companiilor, ONG-urilor și structurilor patronale din domeniul silvic. Vor fi prezenți demnitari și oficiali români, precum și ambasadorul Confederației Elvețiene în România – Excelența Sa Dl. Urs Herren și dl. Ben Gunneberg (CEO și Secretar General al PEFC™ Internațional).
Programul de cooperare a demarat în anul 2010 și este finanțat de Consiliul Federal al Elveției. Proiectul „ Întărirea capacității asociațiilor proprietarilor de păduri pentru un management forestier durabil” este derulat în România, în parteneriat, de către Asociația ROMONTANA, Fundația „Open Fields”, Federaţia Proprietarilor de Păduri și Pășuni „NOSTRA SILVA”, Centrul Elvețian pentru Regiunile Montante (SAB) și Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava. Universitatea „Transilvania” din Brașov este partener al conferinței.
Înainte de a vorbi despre pădure… Orice doctrină, în orice domeniu, conține o doză de șampon pentru creier. Furnizată direct de autor sau adăugată pe parcurs, de cei ce au îmbrățișat-o și propovăduit-o. Lucian Blaga spunea că în viața oricărei idei intervin trei categorii de oameni: cei ce o prefigurează, cei o configurează și cei ce o desfigurează. Adam Smith și David Ricardo au prefigurat liberalismul iar neoliberalii de azi îl configurează în țările dezvoltate și, în același timp, îl desfigurează în cele mai sărace.
În materie de tratamente silviculturale, francezii au prefigurat crângul cu rezerve, iar noi , se pare, l-am desfigurat, aplicându-l greșit. Cel puțin așa ne-a transmis Marin Drăcea, prin intermediari.
Pădure, biomasă, certificate verzi, energie și sărăcie.
Cu puține circumvoluțiuni încă nespălate de teorii și doctrine, să vedem legătura dintre neoliberalism și crângul cu rezerve. Ea este politica Uniunii Europene privind schimbările climatice, mai precis pachetul de măsuri 20/20/20, conform cărora, până în 2020, va trebui să producem cu 20% mai multă energie regenerabilă, să creștem eficiența energetică cu 20% și să reducem cu 20% emisiile de gaze cu efect de seră (față de emisiile din 1990).
Avem nevoie de biomasă energetică în primul rând din agricultură. Aceasta este folosința funciară cu cele mai mari emisii nete de bioxid de carbon. Doar că de pe câmp biomasa se strânge greu și densitatea la hectare a resturilor agricole este foarte mică, comparativ cu biomasa forestieră. Așa că pescarii în ape tulburi pe uscat – cei ce caută oportunități de afaceri – s-au orientat spre pădure. Colectează tot ce însemnă lemn de foc și resturi de exploatare pentru producerea de energie prin cogenerare.
Cu ceva timp în urmă, domnul secretar de stat Istrate Ștețco a venit cu o veste bună: propunerea ca certificatele verzi să fie acordate doar pentru producția de energie termică. Aici negocierile pot intra într-un impas pentru că biomasa lemnoasă este materia primă pentru centralele de cogenerare, ce produc și energie electrică, și energie termică. A le da certificate verzi doar pentru cea termică e sacrilegiu. Privind de departe (din birou, nu din pădure), încalcă sfintele principii ale economiei de piață.
La nivel macro, văzând lucrurile de sus, de peste pădure, este normal ca de oportunitatea deschisă de ministerul energiei să profite în primul rând ministerul agriculturii, din motivul deja amintit – reducerea emisiilor nete de pe folosința agricolă – deși am înțeles de la ministrul agriculturii că plopii fac umbră cam multă.
Crângul cu rezerve. Tot pădure, dar un concept „altfel”
Totuși, la nivel social – de la înălțimea arborilor, nu de la firul ierbii –, cu toată ineficiența energetică a satului românesc, este inuman și anormal să privezi proprietarul de pădure de dreptul de a(-și) produce lemn de foc din propria-i proprietate. Motivul: tu, silvicultor, ai auzit că înainte de ‘48, cineva a aplicat greșit crângul cu rezerve. Chestiune ce se bucură de un real interes în țările dezvoltate, unde vom exporta (!) excedentul de energie, pentru care noi amplătit certificate verzi.
Crângul cu rezerve trebuie reconsiderat la modul foarte serios pentru mica proprietate forestieră. Acesta oferă și lemn de foc, și lemn de lucru.Practic, funcționează ca un sistem de „cogenerare” sui-generis. Merită să-i dedicăm un real interes profesional, fiind cea mai bună soluție pentru mica proprietate forestieră. Mai ales că reprezentantul celui mai înalt for academic vorbește mai nou de „smart forestry”. Bănuim că asta înseamnă ceva mai mult decât aplicații pentru smartphone.
Totuși, în afara celor două facultăți de silvicultură – Brașov și Suceava – toți tac mâlc. Ca în pseudofabula celor de la Roșu și Negru. Un șoricel tremură de frica unei pisici, care tremură de frica unui câine. Câinele tremură de frica lupului, lupul tremură de frică vânătoresei care închide în sfârșit cercul pentru că tremură și ea de frica… șoricelului. Fiecare (șoricelul, pisica, câinele, și lupul) aflaseră „dintr-o carte” de existența dușmanului direct („răul absolut”). Deși nu se știa precis nici timpul, nici locul („într-o nu știu care vară, într-un nu știu care sat, sub un nu știu care pat”), toți tremura de frică. Doar vânătoreasa, vârful piramidei, tremura de frica șoricelului, de a cărui existență aflase tot „dintr-o carte”. Oare despre pădure? Oare de silvicultură?
PS – vă reamintesc de Conferința dedicată gestionării durabile a pădurilor și certificării forestiere ce va avea loc la Brașov, pe 15 mai, în Aula Univesității „Transilvania”. Găsiți toate informațiile despre eveniment pe conferinta.romontana.org.
Viața la țară, de 1 mai, poate înseamna: o masă la umbră, sub nuc, un grătar care sfârâie la câțiva metri mai încolo, parfum de flori multicolore, câinele care aleargă voios, vecina de la care cumperi ouă de găină și de gâscă proaspete. Selfie-uri, fotografii cu flori, câine, cârnați pe grătar.
Cerul înstelat deasupra curții, vinul din damigeana abia scoasă din beci care aburește paharul, o răcoare abia simțită care te împresoară, aer curat, somn profund.
Viața la țară trăită altfel
Se poate și altfel. Drum cu hârtoape de la asfaltul din centru până la ulița ta. Zi de plantat semințe de legume – în sfârșit a fost ceva mai cald! – stropitoarea de 10 litri care trebuie necontenit umplută și cărată în grădină. Dacă tot e cald, crengile tăiate din duzii de la poartă pot fi târâte în fața magaziei și tocate cu toporișca. Cele mai lungi vor deveni araci.
O ciorbă gătită pe aragazul cu butelie și o varză călită tot pe aragaz, ceapă și usturoi verde cumpărate din piață și o prăjitură cu vișine din compot reprezintă un prânz pe cinste. Sărut-mâna pentru masă! După nițică trudă și un prânz gustos, cafeaua pică tocmai bine.
Deodată, vin lemnele!
O camionetă bine afectată de vreme, drumuri și transport de lemne claxonează în fața porții mari. Viața la țară merge înainte, poarta e ridicată ca să se deschidă complet, iar camioneta dă cu spatele până în fața magaziei. Oamenii care au venit cu ea descarcă lemnele grăbiți. Lasă bon, că numai așa se poate transporta pe lumină lemnul de foc. Refuză berea rece la pet scoasă din frigider și pleacă într-ale lor. Poarta se închide, tot ridicată.
Lemnele sunt tăiate. Apare securea cea mare și începe să spargă butucii mai groși, iar lemnele se așează, ordonate, în șiruri în magazie. Berea dispare în pauzele de lucru. Seara aduce un aer rece, e de-a dreptul frig, câinele se bagă în coteț.
În casă e rece, dar o plapumă grosă așternută cu dibăcie peste trupurile ostenite asigură un somn de foarte bună calitate. Nici nu se aude muzica de la botezul din vecinătate. Ce muzică? Nu vreți să știți. Nu Baniciu cu „locuința lui de vară”. Noaptea trece într-o clipă.
Cafeaua caldă încălzește dimineața, plouă, jumătate din lemne sunt afară, iar cel mai bun lucru de făcut e să aprinzi focul în sobe. Restul de lemne rămase afară? La vizita viitoare, că plouă prea tare.
Japonia și China. Am conferențiat de curând în aceste două țări îndepărtate. Am fost invitat de un cunoscut profesor neurochirurg japonez. Profesorul Takanori Fukushima este o personalitate internațională, un adevărat globetrotter al neurochirurgiei. Anul acesta a organizat un periplu de conferințe în Japonia și China. A invitat un grup de conferențiari cunoscuți din Europa, Japonia și America. Evenimente vii, pe teme complexe, cu demonstrații, discuții, interpelări. Totul într-o oganizare perfectă și de o eleganță pe care merită să o notăm. Am fost unul din cei trei profesori europeni invitați – unul din Germania, unul din Suedia și cu mine – și am rămas foarte impresionat. Au mai participat doi profesori din SUA, iar ceilalți conferențiari au fost japonezi și chinezi.
Japonia reprezintă, la modul cel mai cinstit, o Germanie organizată de cinci ori mai bine.
Drumul spre capătul lumii a fost lung și greu. Dar merită să îl străbați! De la Frankfurt la Tokyo sunt 13 ore de zbor. La Tokyo, schimbare de avion. Am petrecut două ore în aeroportul imens din Tokyo. După aceea, încă două ore de zbor până în localitatea Fukuoka, din cea mai de sud insulă, Kyushu, foarte apropiată de Coreea de Sud.
Fukuoka are un centru universitar extraordinar de bine pus la punct, cu toate facilitățile posibile. Din multe puncte de vedere, inclusiv din cel al neurochirurgiei, aproape atinge perfecțiunea. La nivel mondial, în momentul de față, există aproximativ 33.000 de neurochirurgi specialiști. Nu cunoaștem încă unele date din Asia Centrală, și nici din Rusia, care nu raportează toți neurochirurgii pe care îi deține la nivel de specialist. Dar dacă ne întoarcem la Japonia, din cei 33.000, 8.000 sunt în Japonia. Din acest motiv, nu toți au loc de muncă în această calitate, de practicieni. Jumătate lucrează în partea clinică, iar cealaltă jumătate lucrează ori în robotică, ori în cercetare. Japonezii „împing” această specializare incredibil de mult și sunt, toată lumea recunoaște, în topul neurochirurgiei mondiale. Peste Statele Unite, peste Germania.
De la Fukuoka am plecat spre un alt centru universitar, în Kochi, pe insula Shikoku, iar de acolo ne-am dus la Kyoto. A fost capitala Japoniei medievale, iar în timpul liber am vizitat locuri extraordinare și am aflat lucruri extraordinare despre istoria acestei țări. După aceea ne-am îndreptat spre Tokyo, unde am avut alte conferințe.
Politețea este un mod de a fi în Japonia.
Japonezii s-au comportat cu amabilitate ieșită din comun. Au fost impecabili. Felul în care te ascultă, te apreciază, te invită, ți se dă cuvântul, răbdarea pe care o au, chiar dacă știu subiectul respectiv, sunt impresionante.
Conferințele au fost de asemenea impresionante. Profesorul care ne-a invitat, un super-one-man-show, Takanori Fukushima, mai avea și program operator. Am vizitat și blocul operator. Conferința începea la orele 8.30 – 9.00, domnia-sa la 7.00 era acolo, știa cazurile, le avea pregătite, începea operația. Uneori se transmitea din sală live, alteori ne arăta rezultatele și se întorcea în sala de conferințe. În aceste patru-cinci orașe în care am conferențiat în Japonia, profesorul Fukushima întotdeauna și-a desfășurat și partea operatorie. Trebuie să recunosc, din nou: clinicile japoneze depășesc posibilitățile multor clinici din Europa. Erau cazuri extrem de dificile, numai chirurgie cerebrală pentru care era nevoie de facilități deosebite și de un medic cu experiență și îndemânare.
Japonia – o țară foarte bine organizată.
Poate nu la fel de pitorească (în sens românesc al cuvântului). Japonezii au o țară cu mult asfalt, multă sticlă și mult beton. Și se înalță din ce în ce mai mult, crește pe verticală. Este o țară mică, practic. Dar are peste 110 milioane de locuitori, trebuie să aibă toți de lucru, trebuie ca toți să poată progresa, iar mințile japoneze împing societatea înainte. Tind spre perfecțiune și muncesc extrem de mult.
Shanghai, orașul care nu doarme niciodată.
Primul șoc pe care l-am avut în Shanghai a fost smog-ul. Un oraș imens, unii spun că are 22 de milioane de locuitori, cu o populație mai numeroasă decât cea din țara noastră. Acoperit de un smog infernal, astfel încât orașul nici nu se vedea. Se vedea doar smog-ul.
Când am aterizat, am trecut prin pâcla de smog și am ajuns la un aeroport uriaș. Fără limite. Cât vezi cu ochii orizontul, așa era aeroportul. Avioane care continuu se ridicau. Sunt trei aeroporturi în Shanghai, care mai de care mai plin de aeronave și mai solicitat.
Conducătorii orașului au au cerut, în urmă cu mai bine de 25 de ani, partidului comunist să le faciliteze o dezvoltare mai liberă.
O dezvoltare de care ei să răspundă și pe care ei să o poată controla. Și au ridicat un oraș în 25 de ani. Un oraș printre cele mai mari din lume ca populație și în care toată lumea are de lucru. Orașul nu doarme și are tot ce poate gândi mintea omenească. Inclusiv un centru în care intri deschizând niște uși de palat spre „Mica Europă”. Cu străzi ca cele din Veneția, Milano sau Paris, cu magazinele ca acolo. Copiere perfectă. Cu mâncarea din Europa, cu ospătari și cu bucătari din zona europeană a lumii.
Răzbate o deosebită plăcere de viață din toate ungherele.
Mica Europă este doar un punct de atracție. Un Centru Istoric ca cel din București, dar mult mai mare și în continuă dezvoltare. O oază de lumină și de plăcere în mijlocul Shanghai-ului agitat și super-sofisticat. Shanghai-ul nu doarme, Shanghai-ul muncește, Shanghai-ul crește. Au defrișat zonele din jurul orașului și au desecat mlaștinile, iar terenurile au fost dedicate construcțiilor. Blocuri care au de la 20 de etaje în sus. Toată lumea lucrează, din IT, până în servicii. Toată industria textilă a Chinei pare că s-a mutat acolo. Centrele de IT, ca și cele medicale, sunt la cel mai înalt nivel. Am fost într-un spital de stat care arăta atât de curat încât puteai să-ți aranjezi freza în gresia de pe podele, cum zicem în limba română. Spital de stat care acum 25 de ani avea aripa veche de 7-8 etaje și acum, de câțiva ani, au deschis aripa nouă, de 21 de etaje. Și acum mai fac o aripă, de vreo 30 de etaje. Același spital trebuie să crească pe nivelul de înălțime pentru că spitalul are un perimetru de suprafață terestră care nu îi permite să se întindă.
Chinezii sunt și ei extrem de bine pregătiți.
Au dat dovadă de amabilitate și de politețe la fel ca și japonezii. Dar sunt mai apropiați de europeni decât japonezii. Legăturile vechi dintre noi, europenii, și chinezi parcă se simt. Marco Polo, amprenta lăsată de Drumul Mătăsii au apropiat teritoriile. Iar noi, românii, suntem foarte bine priviți de către chinezi. M-am simțit foarte bine.
Ne-au invitat, pe cei care am conferențiat, într-un fel de palat cultural din Shanghai. Un etaj întreg era dedicat Colegiului Medicilor. Un palat imens, cu încăperi pentru tot felul de activități. Profesorul din Japonia, Takanori Fukushima, de exemplu, putea să locuiască acolo, putea să lucreze acolo, putea să țină chiar o conferință. Nu știu dacă mai există undeva în lume o clădire cu astfel de posibilități. Din centrul cultural ne-au dus într-un cartier special, o platformă de lumină și culoare, cum ar fi cartierul Primăverii la noi. Acum este o zonă mai retrasă, dar ne-au arătat cum doresc să împingă acest oraș înainte. Parcă trăiam într-o poveste, într-un vis.
Dacă este să comparăm cu nivelul european, trebuie să recunosc că și Japonia și China sunt peste acesta.
Unde ne aflăm noi? Cu siguranță, ne aflăm pe un drum ascendent din perspectiva neurochirurgiei. Și nu numai din această perspectivă. Ardem etape și încercăm să progresăm. Dar, din când în când, ar fi sănătos să ne uităm la ceilalți, și nu doar la cei din jurul nostru sau din Europa. Mi-am permis, cu acordul președintelui Societății Române de Neurochirurgie, să invit la Congresul Societății care va avea loc anul acesta, în septembrie, la Cluj, pe colegii care au conferențiat în China și Japonia. Toți au fost încântați. Primul care a confirmat a fost profesorul Shimomoto din Fukuoka.
Imaginea cu Sfântul Gheorghe călare, străpungând un balaur este ilustrarea legendei salvării Cetății Silena (Libia). Cetatea era terorizată de monstru. Pentru creștini, reprezintă lupta cu diavolul. Sfântul Gheorghe, reprezentat în iconografie și pedestru, cu sabia sau sulița în mâna stângă și crucea în mâna dreaptă, este simbol al curajului.
Sfântul Gheorghe e foarte iubit de români.
Peste un milion de români îi poartă numele (sau variațiile acestuia). Dacă nu avem în familie un Gheorghe, George sau Georgeta, cu siguranță cunoaștem pe cineva care poartă acest nume. Fiul meu, ca și nașul lui de botez, poartă (și) acest nume. Fratele tatălui meu, pierdut pentru totdeauna la sfârșitul războiului al doilea, era și el Gheorghe.
Sfântu Gheorghe este numele orașului în care mi-am petrecut copilăria și adolescența. Zilele Orașului sunt pentru toți – catolici, protestanți, ortodocși, români și maghiari – prilej de mare sărbătoare.
Tradiții și obiceiuri de Sfântul Gheorghe.
În ajunul zilei de Sfântul Gheorghe, fetele de măritat credeau că îşi pot vedea ursitul dacă priveau într-un vas cu apă. În această zi, fetele mai obişnuiau să semene usturoi, pe care îl păstrau până în anul viitor. Mâncând usturoiul semănat cu un an înainte, ele credeau că vor fi înzestrate cu toate virtuţile şi că se vor căsători în cel mai scurt timp.
În Bucovina tinerii aveau un alt obicei: „urzicatul. Tinerii se atingeau, pe furiş, peste părţile neacoperite ale corpului, cu tulpini de urzică. Devenau astfel mai harnici şi mai sănătoşi. Tot în această regiune, bărbații tăiau brazde verzi cu o zi înainte în care înfigeau crengi de salcie și pe care le puneau la ușile caselor și ale grajdurilor ca să protejeze familia și vitele de forțele răului. Multe obiceiuri de Sfântul Gheorghe le găsiți descrise cu pricepere pe aici.
Pădurea. „Defrișări. Inundații. Industria lemnului pusă pe butuci. Trei hectare de pădure dispar în fiecare oră”. Tot atâtea clișee, în spatele cărora se ascund himerele unui trecut în care toate erau controlate și în bună ordine, o realitate fizică mult mai complexă, dar și una virtuală, de-a dreptul periculoasă.
Pădurea. Scurt desfășurător al evenimentelor.
În 1991, retrocedăm maxim un hectar de pădure pentru fiecare familie ce a deținut o bucată din „pădurea națională” înainte de 1948. Puzzle-ul a fost îngreunat de la bun început de o prevedere legală menită a simplifica lucrurile: pădurile vor fi retrocedate, de preferință, pe vechile amplasamente. Evident, haosul a început și de aici.
În 1996 apare primul cod silvic de după revoluție, cu autoritatea unui bunic ce-și mângâie pe creștet nepotul (pădurea).
În 2000, un nou val de retrocedări: miza crește la 10 hectare pentru persoanele fizice, dar retrocedăm tot ce a aparținut formelor istorice de proprietate colectivă: obștile și composesoratele.
În sfârșit, în 2004 ne hotărâm să mergem cu dreptatea până la capăt: restitutio in integrum.
Apare piața drepturilor litigioase. Pădurea era deja …varză. Un mare proprietar de pădure mi-a mărturisit că cel mai mare rău l-au făcut chiar legile retrocedării terenurilor și pădurilor. Fără un cadru legal de reglementare, dar în virtutea constituției ce apără și garantează proprietatea privată, fiecare fost deținător de pădure, în măsura în care avea acte doveditoare, putea câștiga în instanță dreptul de proprietate.
Autorități regionale cu atribuții de control – Inspectoratele silvice adică – au apărut în 2000, iar până în 2005 trecuseră deja prin trei reorganizări. Proiectul celei de-a patra reorganizări a fluturat prin 2012, după alegeri. În 2016 au crescut și salariile personalului de control, dar și amenzile pe care aceștia le pot da. Prin 2007, am explicat unui coleg finlandez întregul proces. I-am dat mai multe detalii tehnice. Răspunsul lui: ”Dacă s-ar fi întâmplat aceleași lucruri în Finlanda, finlandezii s-ar fi comportat la fel”. Cert este că ultimul cod silvic are câteva prevederi „cu fitil” care, folosite de avocați pricepuți, au început să creeze situații descrise cel mai bine de acele mici panouri ce mai apar pe holurile tribunalelor: „Atenție, pericol de alunecare”.
Pădurea și himerele trecutului
Multe reglementări funcționau bine în economia de comandă și control. Dar azi nu ajută pe nimeni. Recoltele de lemn sunt planificate la fiecare zece ani, în funcție de ce se va întâmpla în următoarele șase decenii. Are sens așa ceva pentru micul proprietar de pădure? Oricât de precis am măsura acum, pentru ceea urmează să se întâmple avem doar estimări. Adică, așteptări.
Jumătate din pădurile României sunt în proprietate privată, dar sunt gestionate ca și cum ar aparține statutului. Dl Dominic Deneș, inginer silvic, atrăgea atenția că „statul este nemuritor, pe când omul se bucură de viață cam până la 60 ani”.
Silvicultorilor le place să se creadă că aparțin unei caste profesionale. Prin urmare, nu s-au străduit prea tare să-și facă ordine în ograda proprie și nici să comunice cu restul oamenilor, din afara castei. Iar casta a devenit treptat „sistem”, dar nu în accepțiunea cea mai fericită.
Pădurea – o lumea virtuală. Paralelă, chiar.
Pentru a ține totul sub control a apărut o mega-aplicație informatică, în care toți introduc date. A început să conteze tot mai mult ceea ce este online, și mai puțin ce este în pădure. Neavând cum să verifice multe din datele ce se vehiculează, unii silvicultori lansează tot felul de teorii ale conspirației.
După mai bine de două decenii de bătut pasul pe loc a apărut, în sfârșit, instituția inventarului forestier național. Al cărui prim raport place și nu place, în același timp. Unii sunt încântați de anumite date, ce dau impresia că lucrurile nu sunt atât de grave pe cât le arată presa. Alții, mai puțini la număr, sunt alarmați de alte date, ce dau nu doar măsura jafului, ci și a incapacității sectorului de a înțelege că lemnul este principala sursă de încălzire pentru majoritatea localităților din mediul rural.
Peste toate acestea, ca lucrurile să fie și mai complicate, planează obligația de conservare a biodiversității prin rețeaua siturilor Natura 2000.
Cinci din cele nouă regiuni biogeografice ale Europei se regăsesc în România. Un concept nou, de conviețuire a omului cu speciile și habitatele protejate. Concept înțeles și aplicat greșit la noi și în Republica Cehă. Situri ce trebuiau create în baza unei ample consultări cu factorii interesați au fost desenate pe hartă peste noapte, înaintea aderării la UE, în baza informațiilor din literatură. Iar listele cu activități permise și restricții au apărut abia la finele anului trecut, o dată cu planurile de management, aprobate, în sfârșit, de Ministerul Mediului.
Așa că lista motivelor de conflict între proprietari și stat s-a îmbogățit din nou.
Ba au apărut și personaje noi în piesă. Potențatori de efecte dramatice, precum corul din tragediile antice. Mă refer la organizațiile neguvernamentale de protecție a mediului. Unele chiar își fac în mod responsabil datoria, sesizând cu profesionalism doar excesele și situațiile clar în afara legii. Dar altele… Doamne-ajută sau Doamne-ferește, după caz.
Acestea sunt tușele majore ce definesc peisajul forestier, de dincolo de pădure. În rest, detalii, mai mult sau mai puțin relevante, mai mult sau mai puțin circumstanțiale.
PS – Luni, 15 mai 2017, voi participa la conferința cu tema „Gestionarea durabilă a pădurilor și certificarea forestieră”. Conferința se va desfășura în Aula Universității „Transilvania” din Brașov.
În cadrul evenimentului vor fi prezentate rezultatele proiectului „Întărirea capacității asociațiilor proprietarilor de păduri pentru un management forestier durabil”, cofinanțat prin Programul de Cooperare Elvețiano-Român, implementat în perioada iulie 2014 – iunie 2017. Vom dezbate cu proprietarii de păduri și cu reprezentanții tuturor grupurilor interesate oportunitatea certificării forestiere precum și prioritățile acestora în politicile și strategiile silvice. Printre invitații care au confirmat participarea se află și Excelența Sa, Dl Urs Herren, ambasadorul Confederației Elvețiene la București.
Evocare. Am crescut cu versurile lui. Cărțile lui Nichita se deșirau de atâta citit. Volumul „11 elegii” era favoritul tatălui meu. Când eram adolescent îmi plăceau „În dulcele stil clasic” și „Belgradul în cinci prieteni”. Și „Clar de inimă”. Am învățat câteva poeme pe dinafară, ascultam vrăjit „Emoția de toamnă” a lui Nicu Alifantis. Amintiri cu poezie. Iată una dintre ele.
EVOCARE (Ea era frumoasă ca umbra unei idei)
Ea era frumoasă ca umbra unei idei, a piele de copil mirosea spinarea ei, a piatră proaspăt spartă a strigăt dintr-o limbă moartă.
Ea nu avea greutate, ca respirarea. Râzândă şi plângândă cu lacrimi mari era sărată ca sarea slăvită la ospeţe de barbari.
Ea era frumoasă ca umbra unui gând. Între ape, numai ea era pământ.
La 31 martie 1933 s-a născut Nichita Stănescu. Poetul necuvintelor, soldat fără viață personală.
Poezia a apărut în Operele imperfecte, Editura Albatros, în anul 1979
Primăvara lui 1990. Avorturile explodează în România. Statistici neoficiale vorbesc despre o cifră înfricoșătoare: peste 1,5 milioane de avorturi la cerere în 1990. Una dintre primele măsuri luate de guvernul condus de Petre Roman a fost liberalizarea avorturilor.
Între anii 1958-2014 au fost înregistrate peste 22 de milioane de avorturi. Încă o dată populația României.
Primăvara uciderii pruncilor nenăscuți venea după „înghețul” interzicerii întreruperilor de sarcină din vremea lui Ceaușescu.
Atunci, orice sarcină era monitorizată de stat, Securitatea avea agenți pe holurile maternităților, iar chiuretajele erau ilegale și aspru pedepsite. Medici, asistente, moașe sau vraci provocau întreruperi de sarcină în secret, în locuri ascunse și adesea cu prețul sacrificării mamei. Femeia nu mai putea să aibă copii sau chiar își pierdea viața. Crime numai bune de pus în cârca statului totalitar.
Bătălia pentru viață a trecut prin milioane de avorturi. Între 1958-1966, o perioadă în care întreruperile de sarcină la cerere erau permise, în România au fost înregistrate oficial 7.521.100 de avorturi. Adică, aproximativ 940.000 de avorturi pe an. După celebrul decret dedicat creșterii natalității, între 1967-1989 au fost înregistrate 6.549.823 de avorturi. Adică, aproximativ 285.000 de avorturi pe an, de patru ori mai puține decât în perioada anterioară.
Primăvara lui 1990 a însemnat începutul unei creșteri galopante a avorturilor.
Din 1990 până în 2014, în România au fost înregistrate 7.883.735 de întreruperi voluntare de sarcină. Aproximativ 328.500 pe an, dar cu precizarea că primii ani de după Revoluție au fost ani-record. Triști. Găsiți cifre oficiale și statistici pe johnstonsarchive.net și pe wikispaces.com. Nu am găsit studii sau referiri la întreruperile de sarcină nedeclarate, iar legea nu cere clinicilor private să comunice situația întreruperilor către instituțiile oficiale. Mai mult, întreruperile realizate cu medicamente nu sunt înregistrate. În 1990 au fost înregistrate oficial aproape un milion de avorturi. Traduse altfel, cifrele spun că trei sferturi dintre copiii concepuți au fost uciși. O statistică amplă la nivel mondial găsiți aici.
În 2012, Organizaţia Mondială a Sănătăţii arăta că România are ce mai ridicată rată de avort din Europa: 480 de avorturi la 1.000 de naşteri. Altfel spus, aproape o treime din copiii concepuţi sunt avortaţi. Rata este de peste două ori mai mare decât cea medie din spațiul european. Totodată, România are şi cea mai mare rată a mortalităţii materne: 27 la 100.000.
Am asistat la un chiuretaj. O întâmplare, tot primăvara.
Primăvara lui 1990. Veniseră mai multe camioane cu ajutoare din Belgia pentru un spital dintr-o localitate mică din sudul țării. I-am însoțit pe belgieni, scriam la ziar. Directorul spitalului era ginecolog. Stăteam de vorbă cu doctorul la el în cabinet. A venit o femeie de vreo 35 de ani ca să facă avort. Doctorul mi-a dat o mască și halat și am asistat la operație. Femeia icnea puțin când instrumentele lungi, de metal, îi răscoleau corpul. Bucățele de carne însângerată poposeau într-o tavă albă de tablă. Femeia a zis mulțumesc, iar medicul a trecut-o într-un registru. Apoi mi-a spus: se duce la sapă, a venit primăvara și are de lucru.
Pe 25 martie 2017, adică primăvara aceasta, peste 110.000 de oameni au participat la Marșul pentru Viață.
Marșul pentru viață, 2017
„Potrivit învățăturii creștine, viața este darul lui Dumnezeu față de oameni care trebuie prețuit și protejat, în timp ce avortul este o crimă comisă împotriva unei ființe (persoane) nevinovate care nu se poate apăra. Omul se bucură de viață și de puterea vieții; are dreptul la viață, dar și responsabilitatea de a respecta această viață, de a o apăra în orice împrejurare, știind că, în existența istorică în trup, omul își pregătește participarea la Împărăția lui Dumnezeu” (fragment din comunicatul de presă al Patriarhiei Române dedicat acestui eveniment).
Manifestarea a fost îndelung dezbătută și criticată, bătălia din mediul online a fost aprigă. Surprinzător de mulți „intelectuali” au fost de partea uciderii pruncilor nenăscuți. Trendul – ca mersul la sapă!
Profesionist. Pe 26 martie 1993, The New York Times (un cotidian al satului global în care trăim) a publicat pe prima pagină o fotografie emblematică pentru foametea ce bântuia atunci în Sudan: un vultur ce pândea o fetiță numai piele și os, care se târa spre un centru de ajutor.
Premiul Pulitzer pentru un profesionist care a relaționat cu un vultur.
Pentru acea fotografie, Kevin Carter a primit Premiul Pulitzer în acel an. La trei luni după aceea s-a sinucis, mâncat, din interior, de remușcări. În loc să fi ajutat cumva biata copilă, a pândit să facă o poză bună. Aștepta să vadă următoarea mișcare a vulturului, deci cu vulturul relaționat, nu cu puiul de om. Iar după aceea a plecat. În preistorie, vânătorii trăiau din vânat. În capitalismul victorios, un profesionist trăiește din profesia sa. Până aici nimic imoral, și nici de aici încolo pentru că…
Educația ne-a creat niște cuști nevăzute în care, dacă stăm cuminți, suntem protejați de orice neplăceri. Iar dacă mai suntem și foarte buni profesioniști, suntem gratulați de ceilalți. Iar cultura a securizat aceste cuști, cu diverse medalii și reguli de bună purtare.
În Sudan, de exemplu, jurnaliștilor li s-a interzis să atingă victimele foametei, pentru a nu contacta vreo boală transmisibilă pe care să o ducă, Doamne ferește, în lumea bună.
Din respect pentru gestul suprem al lui Kevin Carter, pentru umanitatea pe care și-a redobândit-o prin suicid, voi încerca să formulez câteva jaloane ale limitei dintre profesionalism și ticăloșie. Sunt perfect conștient că e un teren minat: orice pas e riscant, dar merită făcut pentru că, poate-poate, vom fi mai atenți când ispita ne-ar duce dincolo.
Când conștiința unui profesionist (a profesiei) împarte același palier cu propria conștiință apar probleme.
Matematic se scrie așa: noi/ceilalți = ceilalți/noi. Cât timp nu sunt pe picior de egalitate, trăim liniștiți. Ori suntem profesioniști, dar cam licheluțe, gândind că scopul scuză uneori mijloacele, ori suntem niște +/-(semi)ratați, pentru că ne împiedicăm mai tot timpul în considerente morale. „A voi înseamnă a putea, dacă nu ai scrupule în ceea ce privește mijloacele” – spunea Carmen Silva.
Săptămâna trecută, în Noua Zeelandă, un trib Maori a reușit să convingă parlamentul din Auckland că râul Whanganui este, din punct de vedere juridic, o persoană.
Parlamentul nu făcut decât să reconfirme un act mai vechi, din 1840, pe care statul neozeelandez l-a încălcat sistematic. Potrivit tratatului de Waitangi, râul respectiv era încă de atunci o persoană, reprezentată în orice instanță de un reprezentant al populației indigene, și unul desemnat de guvern.
Dar nu de acel tip de „persoană” în care ex-deputatul Remus Cernea voia să includă delfinii, ci o zeitate. Adică, o persoană sacră – ceea e cu totul altceva.
Din păcate, nu este o victorie a ecologismului ,ci mai degrabă acceptarea/tolerarea oficială a unei religii minore într-un sistem juridic eminamente laic. Și e bine că e așa! O victorie care ține pasul cu valorile în jurul căruia se reașază, periodic, conștiința colectivă.
Locul acestei victorii nu este întâmplător.
Noua Zeelandă este chiar la capătul lumii, în sens geopolitic. Nu e tentantă pentru nicio mare putere și pentru nicio mare religie. Oamenii aceia au fost lăsați în pace din toate punctele de vedere (o linie dreaptă ce ar ne-ar uni cu acea țară trece prin centrul Pământului).
Luat de val, în ziua în care am aflat vestea am trimis următorul mesaj unei colege din Noua Zeelandă. ”Poate acel râu va declanșa un curent de adâncime, un val al trezirii conștiințelor”. Un mesaj cam new-age și patetic. Dar să nu vorbim de funie în casa spânzuratului, mai ales dacă funia mai este udă pe alocuri, de la ultimul tsunami.
Orice religie antropocentrică ne provoacă împotriva „celorlalți” (păgâni, necredincioși, ignoranți, egoiști), adică a celor de altă credință. De văzut, în acest context, recenta premieră cinematografică „Tăcerea”. Nici ecologismul nu face excepție. Doar că antinomia pe care se bazează e una ciudată, pare un fel de mașină (sic!) cu frâna de mână trasă din fabrică. „Noi, celelalte specii – contra lor,(oamenii)”, pentru a reechilibra ecuația. Doar că „noi-celelalte specii” avem drept avocați tot oameni…mai mult sau mai puțini onești.
Ecologismului habotnic face prozeliți doar din rândul specialiștilor. Cu oamenii simpli nu discută și e normal ca aceștia să nu-l înțeleagă și să-i opună rezistență. Orice misionar a învățat mai întâi limba localnicilor, să poată comunica.
Unde este ticăloșia, unde sunt ticăloșii?
Ticăloșii (ca și proștii) sunt peste tot, dar a le da de urmă presupune oarece finețe a simțurilor, capabile să treacă prin cutiile de care vorbeam la început. Dar lucrurile nu sunt foarte complicate, deoarece:
1) un profesionist ticălos nu va recunoaște niciodată că a greșit, ci va căuta să-ți arate că altă dată, în împrejurări similare (similare doar în mintea lui), tot el a avut dreptate;
2) un profesionist ticălos nu vede niciodată întregul, ci doar partea care îl interesează – scuza: sunt și alții, la fel de profesioniști (vezi planetele vizitate de Micul Prinț, populate numai de specialiști), care se vor ocupa de restul (sau de resturi, precum vulturul din fotografia de la început);
3) un profesionist ticălos exagerează, proporțional, răul făcut de alții și binele făcut de el însuși; niciodată nu va accepta că „Ițic și Ștrul are dreptate”;
4) un profesionist ticălos este un excelent manipulator, dar un deplorabil formator de conștiințe. Săracu’, ar vrea să fie și bun formator, dar nu are nici răbdarea necesară și nici disponibilitate de a dialoga. Nu vrea minți independente, capabile să transmită un mod de a raționa și a relaționa, ci copii imediate.
Acest site utilizează cookie-uri pentru a vă îmbunătăți experiența. Vom presupune că sunteți în regulă, dar puteți renunța, dacă doriți.Setari cookiesAccepta
Privacy & Cookies Policy
Privacy Overview
This website uses cookies to improve your experience while you navigate through the website. Out of these cookies, the cookies that are categorized as necessary are stored on your browser as they are as essential for the working of basic functionalities of the website. We also use third-party cookies that help us analyze and understand how you use this website. These cookies will be stored in your browser only with your consent. You also have the option to opt-out of these cookies. But opting out of some of these cookies may have an effect on your browsing experience.
Necessary cookies are absolutely essential for the website to function properly. This category only includes cookies that ensures basic functionalities and security features of the website. These cookies do not store any personal information.
Discutii