“Speranța, mai presus de teamă” este un slogan lansat, în alte vremuri și în alt context, de Nelson Mandela. Dar e valabil și azi, când suntem așteptați la vot.
Sadik Khan a câștigat alegerile pentru Primăria Londrei cu acest slogan. “Hope over fear” a reușit să scoată oamenii la vot și să îi facă să creadă că “putem”. Este forța mutată pe alegător, pe puterea lui interioară de a crede și de a se implica. Până la urmă, votul este cu oameni, despre oameni și despre speranță.
Ca să faci lucruri pe termen lung, ca să construiești gândindu-te la copii, dar asumându-ți să lucrezi pentru cei care trăiesc acum și aici, trebuie să crezi că se poate. Speranță.
România seamănă cu un oraș de provincie mic și prăfuit. Zgribulit sub frigul lui decembrie, plin de magazine second-hand, bănci și farmacii. Bucureștii sunt mai vii. Și marile orașe. Dar sunt doar o mică parte din România tristă. Resemnarea s-a insinuat prin toate colțurile lumii românești. Teama și resemnarea. Și deznădejdea.
Ce facem dacă tinerii nu mai aștepta nimic de la nimeni? De ce ar plăti generațiile viitoare pentru greșelile noastre? De ce să nu mergem la vot?
„Vreau să fac performanță”, îmi spunea mai demult o puștoaică de clasa a șaptea de la școală dintr-un târg ardelenesc. Câștigase o olimpidă școlară.
Mă gândesc că nu se poate să fie totul pierdut. Atâta timp cât avem copii, avem speranță. Nelson Mandela și Sadik Khan au mizat pe puterea interioară a semenilor lor. Avem și noi acea putere. Dacă ei au reușit să pună speranța mai presus de teamă, putem și noi. Dincolo de preferințele politice, în duminica alegerilor, trebuie să votăm împotriva deznădejdii. Deznădejdea, ca și corupția, ucide.
Cum mergem mai departe fără speranță? Iisus Hristos a vindecat un orb din naștere. Vindecarea aceea a născut o întrebare grea: ale cui păcate le-a plătit acel om care nu apucase să păcătuiască? Vina comună, întinsă de-a lungul generațiilor, este o perspectivă greu de acceptat. De ce ar plăti cineva, ceva, pentru greșelile altcuiva? Dar dacă ne uităm la noi ca la un întreg, ca la un neam, nu ca la o adunare de suflete fărâmițate, vom înțelege de ce fiecare răspunde pentru fiecare și, nu în ultimul rând, de ce poporul plătește pentru păcatele conducătorilor.
Tema copiilor care plătesc pentru păcatele părinților poate stârni valuri de indignare în lumea modernă a celor care cred că spațiile mici sau lemnul înseamnă cunoaștere sau cultură. Dar merită copiii noștri deznădejdea noastră?
Povestea lui Valentin e aceeași ca a miilor de țărani din țara asta. Viitorul pare prăbușit peste casele de pământ. Încă un argument ca să mergem la vot.
Anul trecut, și-a cumpărat, în leasing, un tractor nemțesc nou. Are chiar și aer condiționat în cabină. Valentin are câteva hectare bune de pământ și a mai luat încă niște întinderi de câmp în arendă. Subvenția de la APIA a întârziat peste jumptate de an. El a fost deștept și și-a programat plățile la leasing trimestrial, nu lună de lună. Dar cei care nu au știu să se gospodărească așa ca prietenul meu și au contat pe subvenție, au rămas fără tractoare.
Speranța umblă cu capul spart prin satele românești. „Avem pământ puțin, dar îl muncim bine”, îmi spunea în vară un om în putere. Munceau mult, iar zahărul și uleiul și curentul electric îl plăteau din pensia amărâtă a părinților. „Așa ne-am ales noi soarta, să rămânem aici, și-așa vom muri, fără nicio leafă și fără pensie”, zice altul, un vecin care are copiii prin Italia, la muncă. „Așa ne-am ales soarta”. Omul nu vedea nicio luminiță la capătul vreunui tunel, își vedea doar viitorul prăbușit peste casa de pământ.
Votul ar trebui să fie instanța morală care să îi înlocuiască pe cei vinovați cu oameni care pot readuce speranța. Deznădejdea omului este victoria diavolului și cea mai mare bucurie a lui, spun preoții. A duce un om la deznădejde mi se pare cel mai crunt păcat de care se poate face vinovat cineva. Dar, cu atât mai mult, a te ridica în picioare mi se pare o datorie.
Am fost solidari la Revoluție, am fost solidari la mineriade, am fost solidari după înfiorătorul Colectiv. A merge la vot presupune tot un fel de solidaritate.
Durerea, drama, violența nasc solidarități profunde, sensibilitatea oricăruia dintre noi se acutizează atunci când mersul înainte al lumii se filtrează prin lumina lumânărilor aprinse pe caldarâmul străzilor.
Solidaritatea nu este generală, nu ne poate cuprinde întotdeauna pe toți. Suntem diferiți și suntem liberi, iar implicarea noastră este voluntară. Cu atât mai mult, la 11 decembrie ar trebui să fim solidari cu noi înșine, ca părți diferite și libere ale aceluiași popor care alege cine îl va reprezenta în Parlament.
Mi-am amintit o întâmplare din armată, despre care am mai scris. Eram aliniați în fața dormitoarelor. Locotenentul-major care ne comanda și-a dat pe ceafă bereta verde și ne-a privit scrutător. Eram în primele zile de instrucție.
– Ostași, voi știți ce rămâne după soldatul sovietic?
– Nu, să trăiți, am zbierat noi în cor.
– Gunoi, rahat și femei gravide. Asta rămâne după soldatul sovietic, a răcnit ofițerul.
Un fel de solidaritate patriotică a planat atunci printre pavilioane, deasupra soldaților tineri. Ce rămâne după noi? Credeți că dacă nu mergem la vot vom fi mai puțin responsabili de cele ce ni se întâmplă?
Până acum, nimeni nu a fost reponsabil de nimic. Hai la vot! Votul responabilizează
România a ieșit traumatizată din comunism. A funcționat fără elite și fără lideri autentici. Temele mari au avut public restrâns, profitori de calibru și niciun responsabil. Nimeni nu este responsabil pentru că restituirea proprietăților confiscate de comuniști s-a făcut în trepte și cu multe erori; nimeni nu este responsabil de faptul că, o dată cu liberalizarea avorturilor, în România sunt înregistrate și azi sute de mii de întreruperi de sarcină pe an. Nu știm cine a dat ordine și cine a ucis la Revoluție, cine a gestionat mineriadele, de ce sistemul de sănătate e în colaps, care a fost prețul marilor privatizări, cum s-au folosit banii împrumutați de România, de ce suntem în continuare printre săracii Europei.
Și a trecut vremea și am ajuns să avem datorii și față de părinții noștri, și față de copiii noștri, dar și față de noi înșine. O generație trebuie să asigure prezentul, să aibă grijă de trecut și să pregătească viitorul.
Am mai scris această frază: suntem o generație strânsă de umeri între mai multe lumi, iar abandonul oricăreia dintre lumile care ne fac bucăți ar însemna să renunțăm să ne mai ajutăm părinții sau copiii. Ar însemna să ne acceptăm degradarea în întregul ei. Azi, când prezentul sărac sclipește din când în când grobian și gol, suntem o generație în șpagat îmbrăcată într-o haină care strânge până ne sufocă. Cu atât mai mult, trebuie să luăm aer.
Celor tineri, care acum votează pentru prima dată, le spun să meargă la vot pentru că au dreptul să decidă cum vor să fie țara lor
Am scris un articol mai amplu în România liberă. Reiau doar atât din acel text: duminică va trebui să mergeți la vot ca să faceți din România țara pe care o vreți. Fie că sunteți elevi, fie că sunteți studenți, fie că lucrați, din când în când puteți participa la reglajele lumii în care trăiți. Un vot pare puțin, dar contează enorm. Absența nemotivată înseamnă în acest caz să vă lăsați responsabilitatea pe umerii altora. A vota înseamnă să-i responsabilizați pe politicienii care vă vor reprezenta și să le puteți cere socoteală dacă nu își respectă țara, promisiunile și pe voi, tineri cetățeni.
Duminică, voi cei care votați acum prima oară, scuturați-vă de revoltă. Chiar dacă ne e rușine de lumea pe care v-o dăm vouă, să știți că suntem mândri de voi. Sunteți mai buni decât noi și meritați mai mult. Asumați-vă responsabilitatea de cetățeni ai țării voastre și mergeți la vot. România vă aparține!
Foto: roaep.ro
Discutii